2.

De altfel el [Alexios] avea o fire care nu privea lucrurile la suprafață, nu închidea ochii în faţa adevărului şi nu se lăsa pradă pasiunilor nedemne, ci cîntărea ce se întîmpla în balanţa bine cumpănită a conştiinţei sale şi, gîndindu-se la culmea de pe care căzuseră aceşti tineri, îi iubea ca pe copiii săi. A uitat el oare să spună sau să facă ceva ce era în folosul lor? I-a lipsit cumva de vreo dovadă a grijii sale? Şi aceasta, cu toate că invidia le trimitea săgeţi fără încetare. Căci, oricît de numeroşi erau cei care îl aţîţau împotriva lor, împăratul avea aceeaşi grijă faţă de ei, le arăta întotdeauna un chip zîmbitor, ca şi cum ar fi fost mîndru de ei şi îi sfătuia în orice împrejurare ce să facă spre binele lor.