3.

Cei care aduceau veştile acestea bănuiau, desigur, o parte din adevăr, dar în parte se şi înşelau. Mulţimea care mergea în urmă era cu adevărat romeică şi în aparenţă şi în realitate şi o conducea împăratul; cei care mergeau înaintea lor, îmbrăcaţi ca sciţii, făceau parte toţi din armata romeică, deşi erau acoperiţi de veşminte scite, pentru că se îmbrăcaseră astfel la porunca împăratului; fiind luaţi drept sciţi, îi înşelaseră pe adevăraţii sciţi, aşa cum a arătat povestirea mea mai înainte. Împăratul se folosea acum de lucrurile luate de la sciţi pentru a-i înşela şi a-i minţi pe ai noştri, astfel ca primii care îi întîlneau pe aceşti oameni să fie îngroziţi, crezînd că au dat peste sciţi, cînd de fapt era vorba de soldaţii noştri, şi să facă astfel o glumă soldăţească ce amesteca veselia cu teama; căci înainte de a se fi înspăimîntat cu adevărat, ei se liniştiseră, văzîndu-l pe împărat în urma lor. Astfel, într-un fel neprimejdios, împăratul i-a speriat pe cei ce i-au ieşit în cale.