3.

Nemaiputînd amîna lupta, împăratul a invocat ajutorul lui Dumnezeu. La apusul soarelui a începutprimul să se roage cerului, aprinzînd lumânări strălucitoare şi înălțând imnurile cuvenite. În loc să lase tabăra întreagă să se odihnească, i-a sfătuit pe cei mai înţelepţi şi le-a poruncit celor mai nepăsători să-l imite. Şi când s-a văzut soarele apunînd la orizont, cerul a rămas totuşi luminat: parcă nu de razele unui singur soare; ci desclipirea multor aştri. Cu toţii şi-au pus în lăncile lor torţe sau făclii după cum avea fiecare, şi le-au aprins. Rugile făcute de armată au ajuns, fără îndoială, la cer, sau, mai bine spus, la domnul atotputernic. Astfel, socot, se înţelege credinţa împăratului, care nu mai spera să poată sări să-l atace pe duşman fără a cere ajutorul cerului. Căci el nu se bizuia de fapt pe războinici, pe cai sau pe maşini de război, ci se încredinţa Celui de Sus.