Astfel, asemenea unui bun cîrmaci, împăratul rezista; ca să zic aşa, talazurilor care se rostogoleau fără încetare; după ce s-a spălat pe sine de toată sărătura lumii şi a pus ordine în treburile bisericii a pornit pe noi oceane de războaie şi tulburări. Căci, mereu, o întîmplare venea după alta sau, aşa cum se spune, mare după mare şi fluvii după fluvii de nenorociri, astfel că împăratul ca să vorbim astfel, nu putea nici să-şi tragă sufletul nici săînchidă ochii. Am zice chiar, şi pe bună dreptate, că nu am scos decît o picătură din marea Adriatică, schiţînd, mai degrabă decît istorisind, unele din faptele săvîrşite de împărat în vremea cînd lupta cu toate talazurile şi cu toate furtunile, conducînd corabia imperiului; împinsă de un vînt prielnic, spre porturi adăpostite. Şi cine îi va slăvi după merit faptele? Şi care alt glas decît glasul puternic al lui Demostene sau avântul lui Polemon, sau toate muzele lui Homer? Eu, însă, aş spune că nici Platon însuşi nici Stoa întreagă şi Academia împreună nu ar putea descrie aşa cum se cuvine sufletul său. Căci, înainte chiar ca aceste furtuni şi războaie complicate să fi luat sfîrşit şi ca toată tulburarea valurilor să-şi fi pierdut din tărie, o nouă vijelie, cu nimic mai prejos decît celelalte, s-a dezlănţuit împotriva lui.