Dar destul despre acestea; stăpînul meu, cezarul, a luat, cum am spus, arcaşi încercaţi şi i-a aşezat sub turnuri pentru a trage săgeţi asupra barbarilor. Aveau fiecare arcuri care ţinteau bine şi drept; căci toţi aceşti tineri nu erau cu nimic mai prejos decît Teucer ai lui Homer în arta de a trage. Arcul cezarului era cu adevărat arcul lui Apollo; nu trăgea în felul grecilor lui Homer cu coarda pînă la piept şi nu potrivea fierul pe arc dovedind virtuţi de vînător ci, asemenea unui Hercule, cu arcurile sale nemuritoare, trimitea săgeţi dătătoare de moarte şi îşi atingea ţinta pe care o ochea, aşa cum vroia. Căci în alte împrejurări, într-o luptă sau o bătălie, oricare era ţinta pc care şi-o propunea, o atingea îndată, aşa cum avea de gînd şi, acolo unde vroia, făcea întotdeauna o rană. Cu o asemenea putere îşi întindea arcul şi cu o asemenea precizie îşi trimitea săgeţile, încît în tragerea cu arcul îl întrecea limpede pe Teucer însuşi ca şi pe cei doi Aiax. Totuşi, deşi era atît de priceput, respectînd ziua aceasta sfîntă şi avînd în inimă porunca împăratului, cînd îi vedea pe latinii nechibzuiţi că se apropie cu îndrăzneală de ziduri, deşi ei se apărau cu scuturi şi căşti, îşi întindea arcul şi punea săgeata pe coardă; dar intenţionat trăgea fără să ochească, trimiţînd săgeţi cînd mai aproape, cînd mai departe.