9.

Din pricina acestei zile, el se stăpîneâ să tragă ţintindu-i pe latini; totuşi, dacă un latin îndrăzneţ şi neprevăzător nu se mulţumea numai să arunce numeroase săgeţi asupra apărătorilor de pe întărituri, ci părea că îi şi insulta, strigând în limba sa, cezarul îşi întindea arcul spre el: atunci săgeata nu zbura zadarnic din mîna lui, ci trecea prin scut, îi străbatea platoşa din plăci cu solzi şi braţul şi se înfigea într-o coastă. Acela cădea pe loc fără glas, cum spune poetul ¹⁴⁰ , şi pînă la cer se înălţa un vuiet, unii aclamîndu-l pe cezar, iar ceilalţi plîngîndu-l pe cel ce căzuse. Afară, călăreţii noştri luptau de asemenea vitejeşte, ca şi cei de pe ziduri, şi s-a dat o fluptă grea şi periculoasă între unii şi; ceilalţi. În cele din urmă, împăratul a trimis propria sa gardă şi a pus pe fugă falangele latinilor.