10.

Turcii s-au lăsat convinşi de vorbele lor şi, jurîndu-şi credinţă unii altora, au pornit pe drumul care ducea către împărat. Cînd au ajuns la Pelekanon, împăratul, văzîndu-i, i-a privit pe toţi cu un aer bucuros şi, deşi în adîncul sufletului era mâniat pe Rodomir şi Monastras, i-a trimis acum să se odihnească; a doua zi, toţi turcii care doriseră să rămînă în slujba lui au primit nenumărate bunuri, iar cei care au vrut să meargă la casele lor nu au avut nici ei parte de mai puţine daruri şi li s-a îngăduit să-şi împlinească dorinţa. Numai după aceea Împăratul i-a mustrat aspru pe Rodomir şi pe Monastras pentru nechibzuinţa lor dar, văzînd că aceştia nu îndrăzneau să-l privească în faţă de ruşine, schimbîndu-şi atitudinea, s-a grăbit să le cîştige din nou inimile cu alte vorbe. Dar, fie spuse acestea despre Rodomir şi Monastras. Cum Butumites era atunci numit de împărat comandant al Niceei, celţii i-au cerut învoirea să intre în cetate pentru a vizita sfintele lăcaşuri şi a se ruga. Dar, cunoscîndu-le bine firea, aşa cum am spus, el nu i-a lăsat să pătrundă cu toţii deodată ci, deschjzînd porţile, a îngăduit cu celţii, să intre în cetate în grupuri de cîte zece.