5.

În vreme ce oamenii lui Tatikios trimiteau nori de săgeţi şi celţii într-un loc străpungeau întăriturile, iar în altul aruncau în continuu pietre cu catapultele spre lac, barbarii, înspăimîntaţi de stindardele împărăteşti şi de trompetele lui Butumites care, pentru a-i încunoştiinţa de făgăduielile împăratului, le trimisese în acelaşi timp şi o solie, aleseseră să nu mai îndrăznească să se aplece în afara crenelurilor Niceei. Pierzîndu-şi şi speranţa de a-l mai vedea venind pe sultan, s-au gîndit că este mai bine să predea cetatea împăratului şi să ajungă pentru aceasta la înţelegere cu Butumites. El le-a vorbit pe înţeles şi le-a arătat hrisovul pe care-l dăduse împăratul mai demult. Cînd au auzit citindu-se hrisovul prin care împăratul le făgăduia nu numai iertarea, ci și danii în bani şi demnităţi atît surorii şi soţiei sultanului care, se spunea, era fiica lui lzachas, cât şi tuturor barbarilor din Niceea, ei, pînă la unul, încrezîndu-se în promisiunile împăratului, l-au lăsat pe Butumites să intre. Îndată, acesta i-a încunoştiinţat printr-o scrisoare pe Tatikios: „Avem acum prada în mîinile noastre; trebuie să ne pregătim pentru asaltul zidurilor, aşa că fă astfel ca şi celţii să se pregătească, dar ai grijă să se mărginească să lupte lîngă întărituri şi să încercuiască zidul aşa cum trebuie, dînd asaltul la răsăritul soarelui”