I.

Tot ceea ce a făcut şi a spus Bohemond .după prima r sa trecere, tot ce a uneltit împotriva împăratului, din dorinţa I de a pune inîna pe sceptrul romeilor, plecarea în taină, încu- [ nunată de izbîndă, călătoria aceea vestită, în timpul căreia r a fost dus ca un cadavru şi sosirea lui la Corypho, totul a 1 fost descris destul de amănunţit. Să ne continuăm acum i scrierea noastră cu cele pe care le-a făptuit el apoi. După r ce acest cadavru mirositor a ajuns în Corypho, cum am | spus, şi prin guvernatorul insulei a trimţş ameninţări împă- | râtului, aşa cum tocmai am istorisit, continuîndu-şi călări toria pe mare pînă în Longobardia, a început din nou să I' se pregătească pentru a lua iarăşi în stăpînire ţinutul IUy- t riei şi, pentru aceasta, s-a grăbit sa adune şi mai mulţi [ aliaţi decît înainte. După înţelegerea de căsătorie făcută f cu regele Franţei, a luat-o de soţie pe una din fiicele acestuia i şi pe alta a trimis-o peste mare, în cetatea lui Antiohos, ca ■ să fie dată de soţie nepotului său Tancred. A adunattrupe nenumărate de peste tot, din toate ţinuturile • toate cetăţile, i-a adunat pe conţi împreună cu de sub comanda lor şi a grăbit traversarea în ţinutul nj?

2. 2.                împăratul, primind această veste de la guvernat Alexios, a trimis scrisori în toate ţările, la Pisa, la Gen^ la Veneţia1, pentru a-i anunţa din vreme şi a-i împiedic* sa se alieze cu Bohemond, dînd ascultare vorbelor minei noase ale aceluia. Căci, străbătînd toate ţinuturile şi toate cetăţile, el pusese la cale o puternică campanie defăimătoare împotriva împăratului, numindu-1 păgîn şi duşman al creş. tinilor. 3. Intre timp, babilonianul3 luase şi el prizonieri 300 de conţi atunci cînd mulţimile nenumărate ale celţilor trecuseră dinspre apus în Asia şi atacaseră cetatea lui Antio- hos, Tyrul, precum şi celelalte cetăţi şi provincii vecine; îi ţinea acum închişi în lanţuri şi captivitatea lor era la fel de grozavă ca în timpurile de demult. împăratul, aflînd despre prinderea lor şi despre soarta grozavă în care se aflau acum, s-a mîniat şi a început să se gîndească numai

născut viitorul principe al Antiohiei, Bohemond al II-lea (1126-, 1130). Tancred a fost căsătorit cu Câcile, o fiică nelegitimă a regelui Filip I.

1. 1                Ct. Dolger, 1219 (anul U04).

2                în septembrie 1105, Bohemond era primit de papa Pascal al Il-lea, la Roma. De aici, el pleacă în Franţa unde, sprijinit de legatul papal Bruno, face propagandă, în martie 1106, în vederea unei noi cruciade, ce urma să fie îndreptată, potrivit unor izvoare, împotriva lui Alexios însuşi. La sfîrşitul lunii martie 1106, Bo- hemond se întîlneşte în Normandia cu regele Angliei, Henric I. La sfîrşitul lui mai, ia parte Ia conciliul de la Poitiers, unde predici cruciada susţinut de legatul papal. în august'1106, revine în Apulia / şi începe pregătirea expediţiei împotriva Bizanţului, cf. Liubarski,&la eliberarea lor. L-a chemat pe Niketas Panukomites şi l-a trimis cu bani la babilonian, înmînîndu-i, totodată, scrisori prin care îi cerea pe conţii prizonieri şi îi făgăduia mari înlesniri acestuia, dacă le va scoate lanţurile şi îi va elibera1. Babilonianul, după ce l-a primit cu consideraţie pe Panukomites, după ce a ascultat ce-i transmitea împăratul şi a I citit scrisoarea acestuia, i-a eliberat imediat pe conţi şi I le-a dat drumul din temniţă. Totuşi, nu i-a lăsat în deplină libertate, ci i-a încredinţat lui Panukomites pentru a-i duce [ la împărat, fără să primească însă nimip din banii pe care I i-i adusese, fie pentru că nu existau bani destui pentru I răscumpărarea acestor oameni, fie, poate, ca să nu mai fie | bănuit de lăcomie şi să arate că nu le dădea drumul pentru I bani, ca să-i dea împăratului o dovadă de bunăvoinţă curată I şi nepătată, ori pentru că aştepta mai mult, numai Dumne- I zeu ştie2. 4. Cînd împăratul i-a văzut venind înapoi, a fost I bucuros dar şi surprins de hotărîrea barbarilor; i-a întrebat 11 insistent cu privire la ceea ce li se întîmplase şi, a fiind că I fuseseră închişi timp de atîtea luni, fără să vadă măcar | o dată soarele şi nici să li se scoată lanţurile şi că trăiseră j atîta vreme fără să se hrănească cu altceva decît cu pîine şi apă, cuprins de milă şi plîngîndu-i cu lacrimi fierbinţi, i-a copleşit cu dovezi de bunăvoinţă, le-a dat daruri, le-a [ găsit haine de tot felul şi le-a îngăduit să meargă la baie,

lCf. Dolger, 1220 (prin anul 1104).

• 2 Cf. Alexiada, XI, VII, 3. Substratul generozităţii califului, mai V?precis a vizirului său Al-Afdai,'era desigur politic. Fatimizii nu do- reau să-şi înrăutăţească prea tare relaţiile cu cruciaţii şi nici cu IF Bizanţul, în care vedeau eventuali aliaţi în lupta împotriva selgiu- U cizilor.

167

străduindu-se în fel şi chip să le dea curaj, dună nenorociri. Conţii s-au bucurat de cît de bine se purta — râtul cu ei, duşmanii şi potrivnicii de odinioară, care caseră j | admirau mîndu-i

de la mine încuviinţarea să staţi pe viitor cît veţi vre^' această cetate. Dar dacă vreunul din voi, amintindu-şj j ai lui, vrea să se întoarcă, se poate duce fără piedică, L du-şi rămas bun de la noi şi va pleca cu bine, primind bauj şi alte lucruri trebuincioase pentru călătorie. Vreau, aşadar într-un cuvînt, să alegeţi, să staţi sau să plecaţi; faccjj aşa cum vă e voia şi gîndul, ca nişte oameni liberi ce sînteţi.“ Astfel, de cîtăva vreme,- eonţii erau copleşiţi de mărinimia împăratului, după cum se spune, neputîndu-se hotărî $ plece. Dar, cînd Bohemond a ajuns în Longobardia, aşa cum am spus în istorisirea noastră, nerăbdător să adune trupe şi mai numeroase ca, înainte, cînd a început să străbată toate cetăţile şi ţinuturile, vorbind fără încetare împotriva împâ. râtului şi spunînd cu voce tare că acesta era un păgîn, înţeles cu păgînii să-i ajute, împăratul, aflînd acestea, le-a dat o mulţime de daruri şi; plin de mărinimie, i-a trimis la ei acasă, atît pentru că acum doreau să se întoarcă, cît şi. pentru ca să respingă calomniile pe care le raspîndea Bohemond cu privire la el. 6. S-a dus în grabă la cetatea lui Ţhessalos, pe de o parte pentru a-i pregăti pe noii recruţi în ce priveşte instrucţia militară, iar pe de alta pentru a-1 împiedica pe .Bohemond să treacă din Longobardia în ţinuturile noastre, aşa cum se zvonise. Conţii, plecînd, au devenit martori de necombătut împotriva lui Bohemond, pe care îl numeau înşe-

lătorul care nu e în stare să spună nici măpar o data adevarulJ deseori îi spuneau „mincinos^ în faţa şi vorbeau despre el în fiecare cetate şi în fiecare ţară, arătîndu-se pe ei martori demni de încredere.