II.

Cum peste tot se ducea vestea, despre, traversarea lui Bohemond şi cum, pentru a face faţă mulţimilor celte cu o pregătire pe pptrivă aveau nevoie de trupe numeroase,* împăratul, fără să mai zăbovească şi fără să şovăie, îi cheamă pe comandanţii din Coele-Siria, adică pe CantacuzinuT şi pe Monastras; primul apăra Laodiceea, iar celălalt Tarso- şul1. Chemîndu-i pe aceşti războinici, nu a lăsat totuşi pustii ţinuturile şi cetăţile pe care le apărau; a trimis la Laodiceea pe Petzeas şi alte trupe, încredinţmd Tarsosul cu cetăţile şi ţinuturile care erau sub stăpînirea lui Monastras, lui Ass pietes2. Acest războinic se trăgea dintr-o familie nobilă a Armeniei, vestită prin vitejie, aşa cum era cunoscută în vremea aceea, deşi cele ce s-au întîmplat mai tîrziu au arătat că el nu era astfel, cel puţin ca forţă, strategică. 2. Guvernatorul Antiohiei, Tancred, p_e care mai înainte l-am .lăsat în Siria, raspîndea necontenit vestea că el se va îndrepta în cel mai scurt timp spre Cilicia, ca să o cucerească şi să o ia din mîinile împăratului pentru că, aşa cum spunea, aceasta era a sa, , căci el o smulsese din stăpînirea turcilor cu lancea. Nu numai că raspîndea peste tot asemenea vorbe, dar îi adresa şi ameninţări mai grozave încă în scrisorile pe care

1. 1                T arsul nu se găseşte în Coele-Syria, ci în Cilicia.*

2. 2                Unul dintre colaboratorii de origine armeană -ai lui Alexios. A participat la luptele împotriva lui Robert Guiscard, în 1085 (cf Ale xi cula, IV, VI, 7, unde, însă, după unii cercetători este vorba de’ un alt Aspictes). S-a .încercat derivarea numeluisău dm arm. asbed, „şef militar", cf. Leib. III, p, 56-57. n. 1, Liubarski. n. 465.

169w

le trimitea în fiecare zi lui Aspietes. Dealtfel, nu se numai la ameninţări, ci făcea din aceste ameninţând prevestitoare şi făgăduia să treacă la fapte; pretjli la anneni şi la celţi, el aduna trupe, instruindu-le fjj^1 să pregătească armata sa pentru luptă organizată şi pJ* război. Uneori trimitea înainte oamenii de la aprovizio^ care aminteau de fumul vestitor de foc; totodată pre»k maşini de asediu .şi se străduia în o mie de feluri să fie ^ pentru asediu. 3. Acestea le făcea el; între timp, armeanijj Aspietes, ca şi cum nimeni nu l-ar fi ameninţat, ca şi nu s-ar fi temut de nimeni şi nu ar fi existat nici un pericol apropiat, stătea tolănit fără grijă petrecînd noapte de noapte în beţii prelungite. Totuşi el era-un om foarte războinic jj un adevărat slujitor al lui Ares; dar, cînd a ajuns în Cilicia, departe de mîna stăpînului, avînd puteri depline, s-a lăsat cu totul în voia plăcerilor. Astfel, cînd a venit momentul luptei, armeanul, care ajunsese un muieratic, trăind într-un continuu desfrîu, a fost văzut pierzîndu-şi curajul în faţa unui om războinic ca Tancred, care suporta foarte uşor greutăţile. Urechile lui nu fuseseră alarmate de zgomotele de temut care erau ameninţările acestuia şi, cînd a ajuns cu fulgerul în mînă să pustiiască Cilicia, nu a deschis ochi în faţa strălucirii lui. 4. Căci Tancred plecase pe neaşteptate din Antiohia1 în expediţie cu o armată nenumărată şi, fmpăr* ţind-o în două, pe unii îi trimisese pe uscat împotriva cetăţilor lui Mopsos, iar pe ceilalţi îi îmbarcase pe trireme, pentru a-i duce pe. 'mare pînă la fluviul Sâros. Acesta coboară din munţii Tauros, curge printre cele două cetăţi ale M

!ln 1107 sau 1108, după alţii în 1105, cf. Liubarski, n. I2I7.

170Mopsos1, cea care este acum distrusă şi cea care mai există încă, şi se varsă în marea Siriei. De acolo au pornit corăbiile lui Tancred şi, intrînd pe gura fluviului, au urcat pînă la podurile care leagă cele două cetăţi. Astfel* cetatea a fost înconjurată şi atacată din amîndouă părţile de armată. Aici unii puteau Uşor să atace oraşul pe mare, iar dincolo, cei ce îi asediau pe uscat, luptau ca infanterişti. 5. Acela însă, ca şi cum nu s-ar fi întîmplat nimic neobişnuit şi ca şi cum nu ar fi bîzîit un asemenea roi de soldaţi în jurul cetăţii, se îngrijea într-o mică măsură de aceştia, gîndindu-se el ştie la ce şi arătîndu-se atunci într-un fel nedemn de vitejia sa. O asemenea purtare l-a făcut să fie foarte urît de armata Împăratului. Căci ce aveau să mai îndure cetăţile Ciliciei, odată ce „ ar fi căzut în mîna unui om atît de războinic? Tancred, care, dealtfel, era cel mai puternic. între cei de-o seamă cu el, a fost unul din cei mai vestiţi prin' priceperea «a în treburile ► războiului şi un strateg de care 'nu se putea scăpa atunci cînd asedia o cetate. 6. S-ar putea mira cineva aici cum de nu-şi dăduse seama împăratul de lipsa de experienţă militară a lui Aspietes. Voi înlătura această învinuire care pluteşte asupra tatălui meu, spunînd că nobleţea neamului aceluia i-a inspirat încredere împăratului şi strălucirea strămoşilor, precum şi faima numelui, l-au' făcut în bună măsură să-i dea acest rang Iui Aspietes; căci el era capul familiei Arsa- cizilor2 şi se trăgea din sînge regesc. De aceea tatăl meu îl

1. 1                Este vorba de Mopsuestia (Mamistra), oraş situat pe raalu- i iile rîului Pyram. şi nu pe Saros.

2. 2                Dinastie persană şi apoi armeană, stinsă în secolul al Vl-lea. Urmaşi ai Arsacizilor au trăit într-adevăr în Bizanţ în secolele V şi VI dar nu e probabil ca genealogiile tardive care urcă pînă la

■' ei să fie adevărate, cf, Liubarslrf, n. 1219.

171

numise stratopedarh1 al întregului Orient şi fl rjd. cele mai înalte demnităţi, mai ales după ce încercase • )* lui. 7. Căci pe vremea cînd împăratul, tatăl meu, în expediţie împotriva lui Robert, după cum îmi âmi » în timpul unei ciocniri din acest război, un celt, care îj cea pe ceilalţi prin; cap şi umeri, şi-a cumpănit lancea dat pinteni calului şi s-a năpustit ca un trăsnet asupra ^ Aspietes. Acesta, cînd să-şi. apuce sabia, a primit lovit^ puternică a celtului şi a fost rănit grav, căci lancea i-a atins uşor plămînul, înfigîndu-i-se în spate. Totuşi, fără să se las» copleşit de lovitură şi să cadă la pămîrit descumpănit, se întăreşte mai bine în şâ, îl loveşte pe barbar în cască şi | crapă în două atît capul cît şi casca. Amîndoi cad atunci de pe cai, celtul mort şi Aspietes încă respirînd. Slujitorii săi îl ridică plin de sînge şi,* cu multă grijă^îl duc la împărat, arătîndu-i lancea şi lovitura şi povestindu-i moartea celtului. Amintindu-şi apoi, nu ştiu cum, dp vitejia şi curajul lui, împăratul, âdăugîndu-le la neamul său şi la faima familiei sale, îl trimite ca stratopedarh emerit în Cilicia împotriva lui Tăncred, aşa cum am scris mai sus.