Don Rodrigo, Elvira.

ELVIRA

Tu, don Rodrig! Ce cauţi aci, nenorocite?
DON RODRIGO

Vin să-mi urmez cărarea sărmanei mcle-ursite!

ELVIRA

De unde-ţi iei tu însă curajul, de-ai venit
Pe locurile-acestea pe care le-ai cernit?

Îi urmăreşti şi umbra în casa lui, haine?
Nu l-ai ucis tu însuţi?
DON RODRIGO

Viaţa lui, ştii bine, Era o pângărirc a numelui ce-l port.
EL VIRA
Dar adăpost să cauţi în casa celui mort!
Găsi azil într-însa vreun ucigaş vreodată?
DON RODRIGO

Dar tocmai de aceea eu vin la judecată.

Nu mai privi la mine cu aerul mirat:

Eu moarte-am dat, şi-acum cer înapoi ce-am dat.
Ximena mea iubită îmi e judecătorul

Şi moartea mea o merit, căci i-am pierdut amorul
Şi ca supremul bine acuma vin să cer
Din gura ei osânda, de mâna ei să pier!

ELVIRA

Mai bine fugi din faţă-i şi nu-i mai sta în cale, Nu mai chema asupră-ţi urgia urei sale;
Te-ascunde şi-ocoleşte întâiele porniri
La care pot s-o-mpingă mânia ce-i inspiri.

DON RODRIGO

Nu! Nu! Această scumpă şi gingaşă făptură
Pe care am jignit-o, nu are-atâta ură, Şi sunt în stare-o mie de morţi să ocolesc, Să pot să mor de mâna-i şi ura-i s-o-nzecesc '
ELVIRA

Ximena e la curte, în lacrime scăldată, Şi va veni-nsoţită de-amicii săi, îndată.
O, fugi, Rodrig, ai milă: nu mă mai chinui!

Ce-or spune bârfitorii de te-or vedea aci?

Vrei tu să fie încă şi-n gura lumii dată
Că rabdă peTUcigaşul sărmanului ei tată?
Are să vină, vine, o văd. O, dacă vrei

Să-i cruţi, Rodrig, onoarea, te du din calea ei!
(Rodrig se ascunde.)