Don Diego, Don Rodrigo.
DON DIEGO

Rodrig, mi-ajută cerul să te revăd în fine!

DON RODRIGO

Vai!

DON DIEGO

În triumful nostru n-amesteca suspine.

O, lasă-mă o clipă măcar să mai respir, Să pot să-ţi laud fapta aşa cum ţi-o admir!
Tu mi-ai călcat pe urmă şi-n tine reânvie
Eroii rasei mele şi vechea-mi bărbăţie.
Născându-te din mine, din ei coborâtor, întâia ta ispravă întrece pe-ale lor, Şi anii tăi cei tineri, dar plini de-nflăcărare
Ajung al meu renume prin fapta asta mare.

O, vino dar şi-atinge, copilul meu viteaz, Aceste plete albe, sărută-acest obraz
Şi recunoaşte locul întipărit de-ocară
Pe care vitejia-ţi şi spada-ţi o spălară!
DON RODRIGO

A ta e toată cinstea; eu nu puteam uita

Că sunt născut din tine, crescut prin grija ta, Sunt mândru că întâia ispravă-a mea, îi place
Cui datoresc viaţa. Ci bucurăte-n pace, Şi lasă-mă pe mine acum, la rândul meu, De păsurile mele să-mi văd acum şi eu.
O, las' să-mi izbucnească nemărginita jale:

Destul ai stânjenit-o cu drepturile tale!
Nu simt mustrări de cuget de ceea ce-am făcut, Dar cine-mi dă azi mie norocul meu pierdut?
Să te răzbune braţu-mi s-a înarmat anume
Şi-a biruit, răpindu-mi ce-aveam mai scump pe lume.
Nu-mi mai vorbi nimica; prin tot ce ţi-am jerftit
De tot ce-ţi datorisem mă cred acum plătit.
DON DIEGO

Nu, a izbândei talc mai scumpă e valoarea!

Eu viaţa doar ţi-am dat-o, tu mi-ai redat onoarea;
Mai mult decât la viaţă eu la onoare ţin
Cu-atât mai mult deci ţie datornic îţi rămân.
Dar depărtează jalea din sufletul tău mare:

Onoarea-i datorie, amorul – desfătare;
Onoarea-i numai una; amorurile – mii.
DON RODRIGO

Ce-mi spui tu, vai?

DON DIEGO

Aceea ce trebuie să ştii!
DON RODRIGO

Mi-e inima zdrobită de-această răzbunare

Şi tu-i mai ceri iubirii să fie trădătoare?
Sunt tot aşa de josnici, în mişelia lor, Războinicul ce fuge şi-amantul trădător.
0, lasă-mă mai bine cum sunt, având putinţa
Să fiu şi demn de tine şi să-mi păstrez credinţa.
E prea puternic lanţul spre a putea să-l rump:
Ximena mea pe lume e tot ce am mai scump

Şi pentru că ursita cea crudă ne desparte, Unica mântuire mi-o voi găsi-o-n moarte.
DON DIEGO

Nu-i vreme mântuire în moarte-a căuta, Acum când e nevoie de bărbăţia ta.
A maurilor flotă stă gata de năvală.
Norodu-i plin de groază, la curte zăpăceală, N-auzi decât jălanii la fiecare pas.
De bună samă fluxul, la noapte, peste-un ceas îi va lăsa pe mauri în port pe nesimţite.
În mijlocul acestor nenorociri cumplite

Cari umplu de teroare pe mari ca şi pe mici, Norocul îmi trimise cinci sute de amici însufleţiţi cu toţii de-aceleaşi gânduri bune, Venind de bunăvoie ocara să-mi răzbune.
Tu le-ai luat 'nainte; dar bravele lor mâni

Se vor scălda mai bine în sânge de păgâni.

Mergi dar acolo unde te-aşteaptă numai slavă, Mergi şi-i condu la luptă, făcând fără zăbavă
Din pieptul tău, în calea păgânilor, zăgaz:

De vrei să mori, încalţe să mori ca un viteaz!
Fă regele să-ţi fie dator pierzării tale
Viaţa sa şi slava împărăţiei sale.
Dar nu, mai bine fruntea-ţi cu lauri s-o-ncununi.
Nu-ţi mărgini mărirea o palmă să răzbuni;
Ci du-o mai departe; sileşte prin putere
Pe rege la iertare, Ximena Ia tăcere

Şi dacă-ţi este dragă Ximena ta, să ştii
Că doar pe calea asta mai poţi iertat să fii.
Dar e prea scumpă vremea s-o pierdem în cuvinte;

Aş vrea să zbori la luptă c-un ceas mai înainte.
Învinge dar să vadă monarhul în sfârşit
Că ce-a pierdut în conte, în tine-a dobândit!