Don Diego (singur).

DON DIEGO

În veci nu simţi pe lume deplină desfătarea; în orice bucurie s-amestecă-ntristarea
Şi cele mai senine a noastre mulţămiri
Ni-s veşnic tulburate de griji şi-nchipuiri.
O grijă bucuria mi-o strică-n astă-seară: înot în fericire şi spaima mă-nfioară.
Văzui mort pe duşmanul ce-onoarea mi-a pătat, Şi nu pot strânge mâna care m-a răzbunat.
Cutreier tot oraşul, mă zbucium în neştire
Şi vlaga mult-puţină ce mi-a rămas în fire
Se mistuie zadarnic de trudă şi necaz
Cătând fără de preget pe fiul meu viteaz.

Mereu şi pretutindeni, în noaptea asta sumbră
Socot că-l strâng în braţe şi strâng în braţe-o umbră.
Şi mintea-mi tulburată, din vis când mă trezesc, îşi face mii de gânduri ce groaza mi-o sporesc.
Nu aflu nicăirea vreo urmă-a fugii sale;

Mă tem că, cine ştie, i-or fi ieşit în cale
Cetaşii ori amicii duşmanului ucis:
Rodrig nu mai trăieşte sau poate zace-nchis!
O, ceruri! M-amăgeşte şi-acuma o părere
Sau văd tot ce-al meu suflet ca să mai vadă cere?

El e, fără-ndoială: mi-e sufletu-mpăcat

Şi grija risipită şi chinul mi-a-ncetat.