Ximena, Elvira.

XIMENA

Nu este un zvon numai? Ştii bine tu, Elviră?
ELVIRA

Nici nu-ţi închipui lumea ce călduros l-admiră
Şi-nalţă pân'la ceruri în repetat ecou
Isprava săvârşită de tânărul erou.
A maurilor oaste e ruşinos zdrobită:
Grăbit i-a fost atacul şi fuga mai grăbită.
Războinicilor noştri nici chiar trei ore-ntregi
Le deteră izbândă şi prizonieri doi regi.
Iar meritul e numai al lui, pe cât se spune.

XIMENA

Cum, braţul lui Rodrigo făcu aşa minune?
ELVIRA

Pe-aceşti doi regi Rodrigo, el singur i-a învins
Cu mâna sa: el singur cu mâna sa i-a prins.
XIMENÀ
De unde-aflaşi tu însă aceste zvonuri stranii?
EL VIRA

Oraşul tot răsună de imnuri şi litanii
Numindu-l fericirea întregului popor

Şi îngeru-i de pază şi-al său liberator.
XIMENA

Şi regele ce spune de-atâta vitejie?
ELVIRA

Rodrig se teme încă în faţa lui să vie.
Don Diego însă vesel i-aduce-ncătuşaţi
Ca să-i înfăţişeze pe robii-ncoronaţi, Cerând măriei-sale, ca o favoare rară, Să vadă pe viteazul mântuitor de ţară.
XIMENA

N-o fi rănit? Ci spune!

ELVIRA

Nu ştiu dacă-i rănit, Dar vino-ţi în simţire! Cum te-ai îngălbenit!
XIMENA

Mânia mea slăbită de-asemenea-mi revine!

Să mă-ngrijesc de dânsul şi să mă uit pe mine!
Toţi îl înalţă-n slavă şi eu-l înalţ cu ei!
Mândria mea-i uitată şi mut e glasul ei!
Taci, inimă sărmană, şi-năbuşeşte-ţi plânsul:
De-a-nvins doi regi, pe tatăl mi l-a ucis tot dânsul

Şi-oricâte osanale îmi sună în auz, Aice însă totul mă face să-l acuz.
• Această haină tristă ce spune neagra-mi jale
E cea dintâi dovadă a vitejiei sale.

Voi, ce-ntăriţi un suflet muncit de îndoieli, Zăbranice şi văluri, lugubrelor găteli, Podoabă ce întâia izbândă-a să-mi prescrie, Necontenit vorbiţi-mi de trista-mi datorie, Şi când mânia-n mine va lâncezi din nou
Asmuteţi-o-mpotriva semeţului erou!
Siliţi-o ca să-mi ducă la capăt răzbunarea!
ELVIRA

Infanta iat-o, vine; alină-ţi supărarea.