Infanta, Ximena, Leonora, Elvira.

INFANTA

Nu viu aici, Ximenă, durerea să-ţi alin, Ci ca să plâng cu tine, cu tine să suspin.
XIMENA

Împărtăşiţi mai bine obşteasca bucurie
Lăsâiidu-mi supărarea şi lacrimile mie;
Azi cine alta-n lume se poate tângui?

Primejdia din care Rodrig ne mântui

Şi pacea datorită doar vitejiei sale, Sunt numai pentru mine prilej de-adâncă jale.
Da, braţul său puternic, de lume prea slăvit, E numai pentru mine funest şi urgisit!
INFANTA

A săvârşit, Ximena, minuni fără pereche.
XIMENA
Supărătoarea veste mi-ajunse la ureche

Şi laude răsună în gura tuturor
De marea-i vitejie şi tristul său amor.
INFANTA

Te superi că poporul de laude-l încarcă?

Dar ţi-era drag pe vremuri acest, Rodrigo, parcă, Şi tu-i erai lui dragă şi el ţi-era supus –
Poţi să te simţi dar mândră că-l vezi aşa de sus.
XIMENA

Să-l ridicaţi în slavă uşor vă este vouă, Dar pentru mine-i veşnic o suferinţă nouă
Această preamărire a vitejiei lui:

Văzând cât preţuieşte, văd astăzi ce pierdui!
Ah, neplăceri amare a celei ce iubeşte!
Cu cât îl văd mai vrednic, cu-atât iubirea-mi creşte
Şi totuşi datoria ce-o am, să mă răzbun, Mai tare-i ca iubirea şi-mi cere să-l răpun.
INFANTA

Ieri datoria-aceasta făcu pe toţi curtenii
Ca să admire marea virtute a Ximenii

Şi să-i deplângă soarta, aşa li s-a părut
De-nălţător curajul pe care l-ai avut.
Dar vrei s-asculţi tu sfatul unei amice bune?
XIMENA

Aş fi nelegiuită de nu i m-aş supune.
INFANTA

Ce-a fost ieri nu mai este îndreptăţit şi azi.
Al nostru singur sprijin e-acum acest viteaz, El e-adoratul ţării, sărbătoritul zilii, A maurilor spaimă şi razemul Castilii.
Chiar bunul nostru rege e azi încredinţat
Că tatăl tău în mândrul Rodrig e renviat.

Şi cu atât îţi este greşeala ta mai mare
Că urmăreşti prin moarte-i a statului pierzare.
Ca să-ţi răzbuni un tată, cum? Crezi că e permis
Să-mpingi o ţară-ntreagă pe margini de abis?
Dar către noi purtarea-ţi e oare legitimă?
Luat-am oare parte şi noi ceilalţi la crimă?
De bună seamă-n urma acestui trist duel

Nu te sileşte nimeni să te cununi cu el, Ci dacă vreai, Ximenă, s-asculţi a mea povaţă:
Din inima-ţi alungă-l, dar lasă-ni-l în viaţă!
XIMENA

Atâta bunătate, vai! Eu nu pot avea.

Cu mult mai nendurată e datoria mea.

Deşi la el mi-e gândul în fiecare oră, Deşi-l răsfaţă-un rege şi un popor l-adoră, Toţi străluciţii lauri ce-i pun pe frunte ei
Eu vin ca să-i întunec sub chiparoşii mei.
INFANTA

Da, e frumos, e nobil atuncea când în dorul

De-aţi răzbuna un tată, ştii să-ţi jertfeşti amorul, Dar crede-mă că-i încă mai nobil, mai frumos
Şi te jertfeşti de dragul obştescului folos.
Lipsindu-l de iubirea ce-i arătai odată

E cea mai grea pedeapsă ce-i poate fi lui dată.

În joc e mântuirea întregii-mpărăţii:
Şi-apoi chiar de la rege, ce crezi să mai obţii?
XIMENA

Nu pot. Să mă astâmpăr chiar de nu-mi dă dreptate.

INFANTA
Gândeşte-te mai bine, Ximena mea, la toate.
Adio: ca să cugeţi în tihnă-acum te las!
XIMENA

Voi asculta, prinţesă, al datoriei glas.