ACTUL II

SCENA 3

Infanta, Ximena, Leonora.

INFANTA

Ximena mea, alină durerea ta, alină;

Rămâi nestrămutată când soarta ţi-o haină;
Vedea-vei iar seninul dup-ăst vânt trecător;

Norocul ţi-l umbreşte numai un pic de nor, De-acuma, fericirea poate că va urma.
XIMENA

Nimic nu sper, zdrobită îmi este inima.

Furtuni neaşteptate ce peste noi s-abat, Anunţă naufragiul de neînlăturat:
Sunt bine-ncredinţată şi valurile mă iau.
Iubeam, eram iubită, părinţii se-nvoiau;
Vă depanam povestea cu ştirea-ncântătoare în clipa dureroasă când cearta lor loc are, A cărei tristă veste cum o aflarăţi, iată, A spulberat de-a pururi nădejdea-mi adorată, Ambiţie fatală, netrebnică manie, Cei mai viteji să-ndure această silnicie!
Nemilostivă cinste a dulcelui meu chin, De-acuma ţi-oi aduce cât plânset, cât suspin!
INFANTA

Mânia lor se cade ca să te lase rece.

0 clipă a stârnit-o, o clipă şi va trece.
Făcut-a prea mult zgomot spre-a nu aduce pace.

Când regele el însuşi voieşte să-i împace;
Şi sufletu-mi atât e pătruns de jalea ta, C-aş face pentru tine tot ce-n puteri mi-ar sta.
XIMENA

Împăciuiri, aicea nimica nu mai fac;

Asemenea afronturi xm mai au nici un leac.

În van se străduieşte prudenţă şi putere:
Spre-a potoli necazul sunt numai o părere.

Când cugetu-n adâncuri o cruntă ură are, Hrăneşte-ascunse focuri mult mai mistuitoare.
INFANTA

Rodrigo şi Ximena, cu dorul lor cel sfânt, Vor îmblânzi părinţii care în vrajbă sunt.
Vedea-vom cum iubirea mai tare o să fie, Şi risipi-vă ura prin dulce cununie.
XIMENA

Aşijderea mi-i dorul, da-mi spune judecata:
Don Diego e prea mândru, eu îl cunosc pe tata.

Mă-neacă lacrimi, nu pot seca izvorul lor, Mă chinuie trecutul, mă tem de viitor.
INFANTA

Te temi de neputinţa unui bătrân slab? Spune!
XIMENA

Rodrigo e prea iute.

INFANTA
Dar este şi prea june.
XIMENA

Bărbaţii de valoare se văd de la-nceput.
INFANTA

Nu trebui' să te sperii de dânsul aşa mult.
Nespus îi eşti de dragă, ca să-ţi aducă-un rău, Şi i-ar opri mânia doar un cuvânt de-al tău.
XIMENA

Dacă nu mă ascultă, ce-ngrozitor păcat!

Iar de mi se supune, cum fi-va judecat?

Născut aşa cum este, să-ndure aşa soartă!
De-ascultă ori rezistă iubirii ce îmi poartă, Mă ruşinez în cuget ori am nedumerire
De stima ce-mi arată, de dreapta-mpotrivire.
— INFANTA
Ximena e măreaţă şi chiar dreptate-având, Nu poate să îndure un aşa josnic gând, Dar dacă pân'la urmă voi face eu aşa, Şi pe îndrăgostitu-ţi îl voi încătuşa
Ca astfel să împiedic înverşunarea lui, Iubirea-ţi pătimaşă întunecată nu-i?
XIMENA

Ah, doamnă.
— Atunci iubirea nu-mi va mai porunci.
SCENA 4

Infanta, Ximena, Leonora, Pajul.

INFANTA

Paj, cată pe Rodrigo şi adu-mi-l aci.
PAJUL
Senor Gormaz şi dânsul.
XIMENA

O, Doamne, sunt nebună!

INFANTA
Vorbeşte!
PAJUL

De aicea ieşiră împreună.
XIMENA

Doar ei?

PAJUL

Doar ei, în şoaptă părea că au o sfadă.
XIMENA

Fără de îndoială, au şi ajuns la spadă.
Iertaţi, mărită doamnă, această-nverşunare.
SCENA 5

Infanta, Leonora.

INFANTA
Vai, cât sunt de-ngrijată şi cât de mult mă doare!
Îi plâng nenorocirea, iubitu-i mă vrăjeşte, Mă părăseşte tihna, amorul se trezeşte.
Când soarta pe Rodrigo de ea o să-l dezbine, Speranţă şi obidă va deştepta în mine;
Văd cu mâhnire-adâncă încrâncenarea lor, Dar inima-mi vrăjită hrăneşte-un tainic dor.
LEONORA
Aşa virtuţi înalte, sublime, să le laşi
Să se predea deodată acestui amor laş?
INFANTA

Când el doar îmi rămâne nu-i spune laş acum, Când falnic şi puternic în casa mea-i stăpân
Să îl respecţi, de vreme ce mi-i atât de drag, Virtutea îl respinge, însă nădejde trag;
Nădejdea nebunească a cugetului mut

Vrea un iubit pe care Ximena l-a pierdut.

LEONORA

Lăsaţi deci să-ngenunche virtuţile străbune, Şi glasul raţiunii nimic nu vă mai spune?
INFANTA

Gândirea noastră spune atâta de puţin
Când inima-i pătrunsă de-aşa un blând venin!
Iar când bolnavii-n boală ca-n fericire zac, Cât li-i de greu să-ndure să li se afle leac!
LEONORA

Nădejdea v-amăgeşte, răul vi-i drag; ş-apoi, Acest Rodrigo, doamnă, nu este demn de voi.
INFANTA

Prea bine ştiu; dar dacă virtutea mi-e înfrântă, Află deci cum iubirea o inimă alintă.
Dacă, j*Rodrig în luptă semeţ s-a arătat, Dacă sub spadă-i cade acest vestit soldat, Pot să îmi caut partea, pe faţă să-l ador.
Ce fapte mari va face ieşind învingător!
Cutez să merg cu gândul că de acuma are

Să puie-ntregi regate la ale lui picioare;

Iubirea mă alintă, mă-ndeamnă, vrea să-l vadă
Cum se aşază-n tronul din falnica Grenadă, Mauri-nfrânţvân tremur, slăvindu-mi-l şi pân'
Şi Aragonul cade sub acest nou stăpân.
Supus e portughezul, viaţa-i neprihănită
Ducând peste oceane înalta lui ursită, Stropindu-şi ai săi lauri cu sânge de-africani;
Pe scurt, tot ce se ştie de marii căpitani, Aştept de la Rodrigo de-o fi învingător
Şi slava vieţii mele va fi acest amor.
LEONORA

Dar, doamnă.
— I duceţi braţul la multă depărtare, După o întâlnire ce poate loc nu are.
INFANTA

Rodrig e ofensatul, contele-a-adus ocară:

Ieşirea împreună, mai mult ce trebui' dai'ă?
LEONORA

Ei bine, se vor bate, dacă doriţi astfel, Dar pân-aşa departe ca voi, va merge el?
INFANTA

Ce vrei? Sunt o nebună; mintea-mi nu mai cunoaşte:
Vezi dar cu ce necazuri acest amor mă paşte.
Hai, vino^în odaie, mă mângâie şi-mi spune;
Nu mă lăsa o clipă în astă-amărăciune.

ACTUL
SCENA 4

Infanta, Leonora.

INFANTA

Ce cauţi, Leonora?
LEONORA

Să laud am venit înţelepciunea care paşii v-a cârmuit.
INFANTA

Poţi înţelept fi oare, când sufletul ţi-e fiere?
LEONORA

Când din nădejde-amorul trăieşte dar şi piere, Simţirea să v-o-ncânte, Rodrig nu e în stare.
În lupta cu Ximena ştiţi ce putere are:
Ori trebuie să moară, ori să-l ia de bărbat, Nădejdea voastră-i moartă şi cugetu-mpăcat.
INFANTA

Ah! Cât de greu îmi vine!
LEONORA
Ce puteţi aştepta?
INFANTA

Dar pentru ce speranţa-mi n-ar fi pe voia ta?
Dacă-n aşa condiţii dă lupta-acum Rodrig, Scornesc eu şiretlicuri urmarea lor s-o stric.
Amor, iubit părinte al chinurilor mele, Pe-ndrăgostiţi învaţă el multe născocele.
LEONORA

Ce veţi putea să faceţi, când tatăl ei prin moarte
N-a izbutit pe unul de altul a-i desparte?

Ximena dovedeşte mult prin a ei purtare.
Că ura ei de-acuma o ţintă nu mai are, Preface-n braţ şi spadă a răzbunării sale
Pe-întâiul om de arme ce se iveşte-n cale.
În braţe tari ea soarta n-a vrut ca să şi-o lase, în mâini care prin fapte viteze-s glorioase: îi e de-ajuns don Sancho şi-l ia de-apărător
Fiindcă-abia încearcă norocul armelor.

Şi în duelu-acesta neliniştea n-o-ncearcă
Ci-a lui nedibăcie o fericeşte parcă.
Vedeţi dar cu-nlesnire că-n astă luptă cruntă, Ea cată o scăpare ce datoria-nfruntă.
Ce lui Rodrig i-aduce-o victorie uşoară
Şi o-mputerniceşte fără mustrări să pară.
INFANTA

Văd bine toate astea şi totuşi îl ador –
Trecând peste Ximena – pe-acest biruitor.
Care e dezlegarea? Nenorocită ce-s!

LEONORA

Să v-amintiţi mai bine din dine aţi purces:
Un rege vă dă cerul şi drag vi-i un supus!
INFANTA
Ardoarea către dânsul de-acuma a apus.

Nu mai mi-e drag Rodrigo, un simplu gentilom;

Nu, altfel de acuma iubesc pe acest om:

Mi-i drag căci e viteazul drag unei lumi întregi, E Cid nepreţuitul, stăpân peste doi regi.
Mă voi învinge nu de teama unui ponos, Ci ca să las în pace-un amor aşa frumos;
Şi dacă pentru mine coroana i s-ar da, Nicicând nu-mi voi înfrânge nestrămutarea mea.
Fiindcă-n aşa luptă izbândă au oştenii, Haidem încă o dată să-l dăruim Ximenii.
Iar tu ce vezi săgeata din sufletu-mi sărman, Vin să mă vezi ajunsă la vechiul meu liman.