Don Femando, Don Diego, Don Arias, Don Rodrigo, Don Alonso, Don Sancho, Infanta, Ximena, Leonora, Elvira.
INFANTA

Din partea mea, Ximena, a principesei tale, Pe-acest războinic nobil primeşte-l fără jale.
DON RODRIGO

Vă cer iertare dacă în faţa voastră, sire, M-aruncă la picioare-i sfioasa mea iubire.
Nu vin aci răsplata izbânzii să mi-o cer, Vin capul meu, stăpână, din nou să ţi-l ofer, Şi în a mea favoare nu chem a luptei lege, Nu chem nici chiar voinţa prea bunului meu rege, Dar dacă toate cele făcute-s prea puţin, 0, spune ce mijloace te-ar împăca deplin?
Mii de rivali vrei încă, iubita mea, să birui, Voieşti a mele fapte măreţe să le-nşirui
De la un cap al lumii până la celălalt?

Să iau o cetăţuie eu singur din asalt?
Să spulber o armată? S-ajung-al meu renume

Să-ntunece pe-al celor mai mari eroi din lume?

O, dacă prin acestea iertare-aş dobândi
Le-aş îndura pe toate şi tot aş izbândi!
Dar dac-acea onoare, mereu nerăzbunată, Cu moartea mea doar poate să fie îmbunată, Puterea omenească de ce-o mai^înarmezi
Când prosternată fruntea-naintea ta mi-o vezi!

Răzbună-te tu însăţi, căci astfel se cuvine, Cel neînvins de nimeni să fie-nvins de tine;
Cu preţul vieţii mele atunci, de m-ai ierta, Nu mă goni, Ximeno, din amintirea ta, Şi pentru că prin moarte-mi eu îţi păstrez mărirea, în schimb şi tu păstrează-mi, Ximeno, amintirea
Şi spune câteodată, plângând al meu sfârşit: „De nu-i eram prea dragă, Rodrig n-ar fi murit!"
XIMENA

Ridică-te, Rodrigo! Adevărat e, sire, Prea mult mi-am dat pe faţă ascunsa mea iubire.
E prea viteaz Rodrigo, ca eu să nu-l iubesc, Şi la porunca voastră pot să mă-mpotrivesc?
Ştiu bine că-s datoare s-ascult a luptei lege, Că sfânt e totdeauna cuvântul unui rege.
Dar orişice pedeapsă binevoiţi a-mi da, Această cununie voi o puteţi răbda?
Şi datoriei mele de-i porunciţi tăcere, Dreptatea voastră oare nu suferă-o scădere?
Dacă Rodrig e-al ţării cel mai de seamă fiu
A slujbei lui răsplată se cade eu să fiu?

Şi viaţa mea întreagă să am mereu a plânge
Cu mâinile pătate de-al tatălui meu sânge?

DON FERNANDO
Adesea vremea totuşi legitim a făcut
Ce se părea o fărădelege la-nceput.

Te-a cucerit Rodrigo prin marea-i vitejie

Şi de aci-nainte a lui eşti pe vecie;
Dar preţul biruinţei acum de i l-aş da
Duşman măririi tale să fiu ar însemna:
Căsătoria-aceasta mai poate să s-amâne 0 dată ce întreagă credinţa ta-i rămâne.
Ia-ţi dar un an de doliu, Ximeno, dacă vrei.
Iar tu, Rodrig, la arme, cu toţi vitejii mei!
Dac-ai gonit pe mauri departe de limanuri, Zădărnicind năvala şi-a lor viclene planuri, Cu-ntreaga mea oştire aleargă-n ţara lor
Şi pradă-le pământul ca un cuceritor.
Eşti Cidul, înainte-ţi vor tremura de groază
Şi-or să te vrea de rege: tu însă îi păstrează
Credinţa ta jurată Ximenii-n faţa mea.
Revino, de se poate, mai demn încă de ea, Şi-atât de sus te-nalţă prin faptele-ţi viteze încât să fie mlndră l-altar să te urmeze.
DON RODRIGO

Spre-a vă sluji, stăpâne şi pentru-a nu displace
Ximenii mele scumpe, ce n-aş putea eu face?
De ochii ei departe oricât aş îndura, Prea fericit sunt, sire, că pot măcar spera.
DON FERNANDO

În vitejia-ţi speră,
Rodrig, şi-n vorba-mi dată,
Şi inima Ximenii fiindu-ţi închinată,
încrede-te în vremea ce-alină orice rău
Şi-n braţul tău puternic şi-n suveranul tău!