SABINA

Îmi iartă slăbiciunea şi suferinţa mea:
E prea îndreptăţită în astă clipă grea;
Când vezi căzând pe tine urgia cea mai mare

Un tremur sade bine chiar celui dârz şi tare;
Cel mai puternic cuget atât de crunt lovit,
Cum ar putea rămâne întreg şi neclintit?
Deşi trăiesc în suflet o teamă ne-mblânzită,
Simţirea nu îmi este de lacrimi cotropită
Şi-n valul de suspine urcat spre-a bolţii vrajă
Măcar statornicia să-mi stea mereu de strajă.

Când poţi să stingi în tine a lacrimii scânteie,
Nu eşti bărbat şi totuşi mai mult ca o femeie.
Astâmpărându-ţi plânsul în ceasul.de urgie,
Arăţi, fiind femeie, destulă bărbăţie.
IULIA

Aceasta i-ar ajunge unei făpturi vulgare

Ce face din nimica o suferinţă mare;
De-această slăbiciune virtutea-i umilită,
Şi speră să răzbească, deşi e îndoită.
Stau cele două taberi sub zidurile noastre,
Dar Roma nu cunoaşte înfrângeri şi dezastre;
în loc să tremuri, cântă-i un imn de proslăvire;
Daca-a pornit la luptă, pornit-a la mărire!

Alungă, da, alungă îngrijorarea vană,
Fii vrednică Sabina, de-un suflet de romană!
SABINA

Romană-s, vai, fiindcă Horaţiu e roman;
Prin mâna-i stau alături de-un falnic cetăţean,
Dar legătura asta mi-ar fi numai sclavie
De-ar fi să uit de locul ce-mi dete ziua mie,
De Alba, unde viaţa-mi pornit-a să respire.
O, Albă, ţară scumpă, întâia mea iubire,
Când văd că între tine şi noi, porni război,
Mă tem şi pentru tine, mă tem şi pentru noi
Şi de găseşti, o, Romă, trădare-n gândul meu
Duşmanii ţi-i alege, să-i pot urî şi eu!
Când oştile-şi înfruntă voinţa lor, înalta,
Cu fraţii mei într-una şi soţul meu în alta,
Cum să-ţi urez izbândă şi fără necredinţă
Să mânii zeii pentru deplina-ţi biruinţă?
Eu ştiu că începutul, puterea ţi-e în faşă
Că fără de războaie nu vei spori, trufaşă;
Al tău e viitorul şi marile-i destine
Nu se opresc în pragul popoarelor latine;
îţi hotărâră zeii a lumii stăpânire
Şi numai prin războaie vei merge spre-mplinire;
Eu n-am să stau în calea măreţului avânt,
Ce va să-ndeplinească al zeilor cuvânt.
Aş vrea să-ţi văd, o, Romă, superbele armate
Cum taie Pirineii şi trec încoronate.
Să-mpingi batalioane departe-n Răsărit

Stindardele-ţi înfige pe Rinul biruit;
Coloanele lui Hercul sub paşii tăi răsune;
Dar cruţă o cetate ce-n vremile străbune
Ţi-a dat pe Romul, rege, din sânge vechi de regi.
Din eljţi tragi şi nume şi ziduri mari şi legi!
Origina ţi-e Alba. Opreşte-te din cale
Şi nu înfige fierul în sânul mamei tale!
Aiurea îţi întoarce triumfătorul pas;
A Albei bucurie îţi va cânta învglas,
Căci, dânsa fericită de strălucirea ta,
îţi va dori izbândă, dar nu în contra sa!
IULIA

Mă miră aste vorbe! Ţi-am cunoscut gândirea
Când, împotriva Albei ne-am înarmat oştirea.
Erai nepăsătoare, o socoteai duşmană,
Părea că porţi în vine un sânge de romană,
îţi admiram pornirea cu care îţi jertfeai
Trecutul tot şi una cu soţul te făceai.
Şi-ţi alinam suspinul şi temerea ciudată,
Crezând că pentru Roma erai îngrijorată.
SABINA

Atâta timp cât fură numai ciocniri uşoare
Prea slabe ca pe unul sau cellalt să-l doboare,
Atât cât o speranţă de pace mai trecea,
Puteam să fiu romană, în vanitatea mea.
Triumful Romei dacă îl aşteptam cu teamă
Pornirea tăinuită n-o mai lăsam să geamă.

Şi, dacă, dimpotrivă, simţindu-i tari pe-ai mei
Mă bucuram în suflet şi biruiam cu ei,
Deodată, judecata chemând într-ajutor
Plângeam văzând norocul trecând de partea lor.

Dar azi, când o cetate va trebui să piară,
Să cadă sclavă Alba sau Roma să dispară,
Când n-or mai fi zăgazuri pentru învingător
Şi nici speranţe-n calea învinsului popor,
M-aş arăta prea crudă, cu ţara mea, sărmana,
Dac-aş simţi că-n mine a biruit romana,
Triumful vostru dacă i-aş implora la zei,
Cu preţul unui sânge vărsat de fraţii mei.
Nu doar de-un om se leagă tot ce mă abătu,
Eu nu sunt pentru Alba, nici pentru Roma, nu!
Mă tem şi pentru una şi pentru alta, eu.
Oricare-ar fi sfârşitul, voi fi lovită greu.
Mă-mpart amândurora egal, pân-la osândă,
Părtaşă la dezastru dar nu şi la izbândă,
Şi-n mijlocul atâtor urale şi plânsori,
Voi plânge cu învinşii, urând pe-nvingători!
IULIA

Se nasc, chiar foarte-adesea, în vremi nenorocite,
Deosebite gânduri în firi deosebite!
Pe alt temei Cămila se zbate mai cumplit:

Bărbatul tău i-e frate, iar fratele, iubit;

Dar astăzi vede altfel, c-o suferinţă-naltă,
Când neamu-i e-ntr-o parte şi dragostea-n cealaltă.
Pe când purtai în suflet un crez roman, înalt,
Al dânsei, şovăielnic, la cel dintâi asalt,
La orice pregătire de luptă se temea,
Nici uneia din taberi triumful nu-i dorea,
Pe cei loviţi plângându-i cu lacrimi nesecate,
Purta mereu în suflet durerile-adunate.
Dar ieri, aflând că zarul fusese aruncat,
Şi că-nsfârşit asaltul din urmă fi-va dat,
I-a strălucit pe frunte o bucurie mare.

SABINA

Vai, Iulia, mi-e teamă de grabnica-i schimbare!

Deunăzi, cu Valeriu, vorbea prieteneşte;
Rivalului acesta pe frate-meu jertfeşte.
Cu mintea tulburată de câte s-au vestit,
Doi ani i-ajung să uite pe cel care-a lipsit.
Dar iartă-mi izbucnirea unei iubiri frăţeşti;
De grija lui mi-e frică de câte-mi povesteşti.
Mă roade bănuiala s-o văd alunecând,
în preajma zilei grele, schimbată prea curând.
Cu alte răni într-una un suflet nu se-ncarcă,
Priveşte-mprejurarea cu alte gânduri parcă,
Iar întâlniri duioase nu le-ai putea avea
Nici mulţumirea care trăieşte-acum în ea.

IULIA

Şi mie toate-acestea îmi par nelămurite.
Nu pot pricepe tâlcul schimbării împlinite,
Ar fi de-ajuns în faţa acestei mari dureri,
S-o vezi, să nu te tulburi şi nici să nu mai speri,
Dar să te bucuri, iată, e mult prea mult, fireşte.

SABINA

Dar iată că la vreme Cămila şi soseşte;
încearc-o, iscodeşte-o şi fă-o să vorbească,
I-eşti dragă şi nu poate nimic să-ţi tăinuiască.
Vă las. Iubită soră, ascult-o pe Iulia

Că mie mi-e ruşine să-mi port melancolia.
Cu inima înfrântă zdrobită până-n fund,
Singurătatea caut, durerea să-mi ascund.