CĂMILA

Ce rău că mă sileşte să mă destăinuiesc!
Mai mică-mi crede oare durerea ce-o trăiesc

Şi mai nepăsătoare în suferinţa mea
Cu mai puţine lacrimi voi plânge decât ea?
Mi-e sufletul şi mie zdrobit, tăiat în două,
Ca ea, sunt împărţită în oştile-amândouă.
Eu am să-mi văd iubitul, unica mea comoară,
Menit să-mi piardă ţara sau pentru-a lui să moară
Şi dragostea aceasta ce-n vraja ei mă fură,
S-o fac prilej de lacrimi, s-o fac prilej de ură.
IULIA

Cu toate-acestea, dânsa e mai de plâns, o, da!

Îţi poţi schimba iubitul; pe soţ nu-l poţi schimba.
Primeşte-l pe Valeriu, uitând pe Curiaţiu
Şi potoli-vei, poate, al temerii nesaţiu.
Vei fi a noastră toată cu sufletu-mpăcat,
Nimic nu vei mai pierde în câmpul ce-ai lăsat.
CĂMILA

De poţi, dă-mi alte sfaturi, nu sfaturi de cruzime,
Nefericirea plânge-mi dar nu-mi impune crime,
Cu toate că durerea eu nu mi-o pot răbda
îndur mai bine chinul decât a-l merita.
IULIA

Cum? Ţi se pare crimă un ţel dac-ai schimbat?
CĂMILA

Cum? Lipsa de credinţă îţi pare de iertat?
IULIA

Cu inamicul nu poţi păstra un legământ!
CĂMILA

Cuvântul dat o dată e totdeauna sfânt.

IULIA

S-acoperi adevărul cred c-o să-ţi fie greu.
Aseară cu Valeriu, nu t*am văzut chiar eu?

Surâzătoarea faţă cu care l-ai primit
îndreptăţea speranţa ce-ntrânsul a mijit.
CĂMILA

De-am stat cu el de vorbă, având un chip voios,
Nu lui am vrut să-i fie aceasta de folos.
Eu mă gândeam la altul în mulţumirea mea.
Cuvântul ascultându-mi, greşeala-ţi vei vedea.
Îi port lui Curiaţiu o dragoste curată
Ca să mai port osânda de-a-l fi uitat vreodată.

Ţi-aduci aminte ziua când sora lui iubită,
Cu fratele-mi mai mare a fost căsătorită?
Şi culmea fericirii îi dete tatăl meu
Răsplată a iubirii să-i fiu soţie eu.
Această zi ne-aduse şi fericirea, şi
Unind a noastre case, pe regi îi dezuni.

Acelaşi ceas ne-aduse şi nuntă şi război,
Ne-a licărit speranţa, stingându-ne-o, apoi,
Ne smulse toate-ndată, ce ţoşte le-am avut,
Făcându-ne logodnici, vrăjmaşi ne-a prefăcut.
Ce mult ni se părură acele clipe grele,
Cum şi-a vărsat atuncea blestemele în stele.
Şi eu cu câte lacrimi udai a mea privire,
N-am să-ţi mai spun: de faţă ne-ai fost la despărţire.
Văzuşi de-atuncea câte în sufletu-mi se zbat
Şi pentru pace câte urări n-am mai urat
Şi cât potop de lacrimi vărsai necontenit
Când pentru ţara-mi dragă şi când pentru iubit!
În marea-mi deznădejde, cu nimeni să m-aline,
Am vrut să-ncerc norocul în tainele divine.
Ascultă ce oracol mi-a fost sortit chiar ieri,
Şi spune de mângâie cumplitele-mi dureri.
Un grec vestit şi care de-atâţia ani la şir,
Sub Aventin prezice al vieţii tainic fir
Iar Apollo printr-însul de-a pururi a vorbit,
Mi-a spus în aste versuri al chinului sfârşit:
„Şi Alba ca şi Roma la chip se vor schimba;
Trăi-vor iar în pace precum e dorul tău;

Cu tine, Curiaţiu, pe veci se va lega
Şi n-o să vă despartă nicicând un demon rău".
Oracolul acesta-l primii încrezătoare

Căci întrecea în bine nădejdea cea mai mare

Şi m-am lăsat în zborul frumosului meu vis,
Cum n-a fost niciodată unei iubite scris.
Atunci mi-eşi în cale, Valeriu; ştii prea bine
Că nu mi-a fost vreodată pe plac. Vorbi cu mine

Şi l-am lăsat să-mi spună cuvinte câte vrea.
Nu; nici nu ştiu prea bine dacă i-am spus ceva
Dar nici dispreţul rece-n priviri nu mi-a lucit;
în ochi pe Curiaţiu l-aveam necontenit;
Tot ce-auzeam, de dânsul îmi aducea aminte;

Şi tot ce-am spus şoptise a mele jurăminte.
Dar astăzi, iată, lupta s-a-ncins cumplit. Mi-e teamă.

Ieri îmi dădură vestea dar n-am luat-o-n seamă,
N-am înţeles-o bine, cuprinsă cum eram
De pacea prevestită şi-al meu epitalam.
A fost de-ajuns o noapte să-mi risipească visul,
Frumosul vis de pace şi dragoste. Abisul
Mi s-a căscat în faţă cu groaze mii şi mii,
Mi-a risipit beţia din care mă trezii:
Năluci spăimântătoare, vedenii de măcel,
Movile mari de hoituri şi monştrii fel de fel;
Văzut-am sânge, moarte, apoi pustiu. Tăcere.

Un spectru se ridică. Se-nalţă. Fuge. Piere.
Şi alţi strigoi în goană şi spaima ce-i gonea,
Sporiră-nfrigurarea şi nălucirea mea.
IULIA

Un vis se tălmăceşte pe dos de cum a fost.
CĂMILA

La fel dorinţii mele aş vrea să-i aflu rost,
Dar, orişicum, mă aflu, ori ce-aş gândi şi-aş face,
în zi de bătălie, ar nu în zi de pace!
I
IULIA
Aşa sfârşim războiul şi-ncepem împăcarea.
CĂMILA

Mai bine-ar ţine răul, decât să-i văd urmarea;
De-ar fi să cadă Roma sau Alba să se-abată,
Nu mai râvni, iubite, să-mi fii bărbat vreodată,
Căci numele acesta nu-l vei putea primi
învingător al Romei sau robul ei de-ai fi!
Dar gata. Faţă nouă în faţa noastră vine.
Cum? Tu eşti Curiaţiu? Tu însuţi? Văd eu bine?