CURIAŢIU
Nu te-ndoi, Cămila, de cel care s-arată.

El nu e-nvingătorul nici sclavul Romei. Iată

Aceste mâini în sânge roman n-or să roşească,
Nici lanţurile voastre n-or să le umilească!
Eu ştiu că-n slava Romei, aşa te poartă gândul:
Dispreţuindu-mi lanţul, triumful meu urându-l,
Precum şi eu, la rându-mi, trăiesc acestea toate,
Cu teama de izbândă şi de captivitate.
CĂMILA

Destul, o Curiaţiu, căci restul l-am ghicit.
Tu fugi de-nvălmăşeala unui război cumplit
Iar inima-ţi întreagă dorind să mă păstreze
îi fură ţării tale puterile-ţi viteze.
Să-ţi cumpănească altul renumele de vrea,
Şi altul să te mustre pentru iubirea ta,
Nu mie mi se cade a te dispreţui
Cu cât ţi-arăţi iubirea, cu-atât te voi iubi.
Şi dacă ţării tale atât îi datorezi,
Cum vei putea, pe mine, cu ea, să mă păstrezi?
Văzutu-l-ai pe tata? Putea-vă el să-ndure
în casa-i primitoare tânjala să te fure,
El care pune Statul mult mai presus ca toate,
Şi Roma mult mai scumpă ca fiica, socoate?!
De fericirea noastră eşti bine-ncredinţat?
Ca ginere te vede sau ca duşman ai stat?
CURIAŢIU
Ca ginere, fireşte, el m-a văzut cu drag,
Când mi-a fost dat cu cinste să-i calc al casei prag
Dar nu mă vede printr-o trădare ticăloasă

Nevrednic de onoarea să-i pot intra în casă.

A patriei credinţă eu nu mi-o părăsesc;
Iubind-o pe Cămila şi cinstea îmi iubesc.
Cât a ţinut războiul, m-am dăruit dreptăţii,
Statornic şi iubirii, statornic şi cetăţii.
Cu dragostea deodată şi Alba împăcăm;
Plângeam cu voi alături şi pentru ea luptam;
Şi dacă bătălia va fi curând în toi,
Lupta-voi pentru Alba, voi plânge pentru voi;
Da, da! Cu tot aleanul ce inima-mi vrăjeşte,
Războiul de va ţine, lupta-voi vitejeşte!
Eu numai când e pace pătrund la voi în casă;

În pace se aprinse iubirea-ne frumoasă!
CĂMILA

O, pacea! Cum. Vă credem asemenea miracol!

IULIA

Încrede-te, Cămila, în ultimul oracol!

Şi s-aşteptăm în voie sfârşitul fericit
Pe care ni-l aduce al păcii răsărit!CURIAŢIU
Cine-ar putea să creadă? Oştirile-amândouă
Egal împinse-n luptă de-o îndârjire nouă,
S-ameninţau cu ochii şi n-aşteptau decât
Supremul ordin ca să pornească hotărât,
Când dictatorul nostru oştirii voastre cere,
Naintea luptei crude o clipă de tăcere.
Fu dată învoiala.

— Ce facem noi, romani, Strigă – şi care demon făcu din noi duşmani?
E vremea să aprindem lumina judecăţii;
Suntem vecini şi rude. Copilele cetăţii
Noi vi le-am dat adesea, primindu-vă ca soţi.
În rândurile noastre aveţi cumnaţi, nepoţi,
Suntem un singur sânge în două vechi oraşe.
De ce să ne ucidem în tabere vrăjmaşe?
Prin moartea lui, învinsul pe-nvingător slăbeşte;
Triumful cel mai mare cu lacrimi se plăteşte.
Vrăjmaşii stau la pândă, nerăbdători să vadă,
Cum unul dintre-ai noştri pe cellalt le dă pradă,
Slăbit prin biruinţa şi istovit de ea
Nemaiputând lui însuşi vreun ajutor să-şi dea.
Destul se bucurară de-a noastră duşmănie,
Uniţi de-aici nainte să mergem cu frăţie!
Să dăm uitării pricini trecute şi mărunte,
Ce fac haine rude din luptători de frunte.
Trufia ce ne-ndeamnă spre locul de poruncă,
Şi una-ntr-alta, oarbe, oştirile ne-aruncă,
Va trebui de-a pururi cu sânge s-o plătim?
În loc de dezbinare, romani, să ne unim!
S-alegem luptătorii ce se vor înfrunta,
Şi-n braţul lor năvalnic norocul ne va sta.
Ce hotărî-vă soarta, primi-vom fiecare;

Cel slab să se supună rivalului mai tare.

Dar nici o umilire acestor oameni bravi!

Supuşi celui puternic să nu-i devie sclavi,
Nici dări şi nici ruşine. Vor fi numai datori
Să meargă sub drapelul purtat de-nvingători!

Şi-aşa din două taberi un singur Stat vom face.
Cuvintele acestea duceau un gând de pace,
Şi toţi, zvârlindu-şi ochii în câmpul inamic,
Recunoşteau o rudă, un văr sau un amic.
Şi se mirau cu toţii cum mâinile avide,
Putură să roşească în lupte fratricide.
Pe fruntea lor acuma, strălumina la fel

Avântul înfrăţirii şi groaza de măcel.
Primită fu-nvoiala şi pacea mult visată
în semnul învoielii fu repede uitată.
Trei pentru toţi lupta-vor. Luarăm un răgaz
S-aleagă şefii noştri oşteanul mai viteaz,
în cort e şeful nostru, al vostru în Senat.
CĂMILA

0, zei, primesc aceasta cu gându-nseninat!

CURIAŢIU
În cel mult două ore, precum ne-am înţeles,
Ne vom alege soarta cum sorţii au ales.
În vremea asta, drumul e liber, cum îl vrei.

În câmpul nostru-i Roma şi noi în câmpul ei;
De-o parte şi de alta putem umbla în voie;
Ne-om regăsi prieteni de ieri, cu bunăvoie.

Cât despre mine, dornic spre fraţii tăi venii
Şi dorul meu fierbinte curând îl împlinii.
Prea scumpul tău părinte chiar mâine îmi va da

Nespusa fericire de-a fi soţia mea!
N-ai să-i înfrunţi voinţa cu gând de vrăjmăşie?
CĂMILA

Supunerea deplină e-a noastră datorie.

CURIAŢIU
Atuncea vino, dulcei porunci să te supui,
Să ne primim norocul, plecaţi în faţa lui.
I
CĂMILA

Te voi urma.
Să mergem să văd pe fraţii mei,
Sfârşitul suferinţii să-l ştiu şi de la ei.
IULIA

Plecaţi! Şi-n vremea asta, în pace sau război,
La sfintele altare jertfi-voi pentru voi!
S "

I
M