SABINA

Tu, suflete, alege în ne-ndurata oră:

Soţie lui Horaţiu sau celorlalţi suroră?
Dorind un singur lucru, zvârlind ce-i de prisos, Păstrează hotărârea senin şi credincios.
Dar, vai! De care parte a cumpenii să-nclin?

Să-mi fac duşman bărbatul? Din frate un străin?
Iubirea ca şi neamul îmi ţin făptura-ntreagă
Iar legea datoriei de amândoi mă leagă.

Cu-a lor virtuţi înalte să ţinem calea dreaptă.
Să fiu soţie bună şi soră înţeleaptă, Şi să privesc onoarea ca pe supremul bine
Să fiu cât ei de bravă, s-alung teama din mine.

Da, moartea ce-i pândeşte e-atât de minunată
Că nu mă înspăimântă suflarea-i îngheţată.
Nu este crudă soarta, deşi ne e stăpână, Când ştim ce ţel slujeşte, dar nu prin care mână.
Aştept, deci, împăcată, să cânt biruitorii
Şi casa-mpodobită cu-asemenea victorii.
Fără a ţine seamă cu-al cărui sânge stins
Virtutea îi înalţă pe-un pisc încă neatins, Dorinţa mea-i porunca de-a li la datorie
Ca fiică pe de-o parte, precum şi ca soţie
Şi sunt deopotrivă, alăturea de ei
Căci, orişicum, învinge tot unul dintr-ai mei.
În relele ce soarta mi le trimite mie, Eu tot găsesc prilejul să storc o bucurie!
Şi să privesc în lupta ce ţara sângerează
Pe morţi fără de jale, pe vii fără de groază.
Înşelătoare umbră, minciună desfrânată, Zadarnică-ncercare, lumină-ngenuncheată, A cărei scânteiere ca-n vis mi-ai strălucit, Trăişi numai o clipă şi-apoi te-ai risipit.
Ca fulgerul, ce, noaptea, în bezna grea răzbate, Lăsând în urmă-i băuri şi mai întunecate, Tot astfel, tu, momeală, mi-ai licărit în faţă
Ca să-mi scufunzi privirea şi mai adânc în ceaţă.
Tu mi-ai vrăjit durerea iar cerul ce nu iartă, îmi cere să răscumpăr iluzia deşartă.
Simt inima străpunsă de moartea ce socoate

Să-mi fure sau bărbatul sau să lovească-n frate.

Când mă gândesc la moartea cumplită ce-i pândeşte
Văd braţul ce ucide, nu ţelul ce-l slujeşte.
Pe-nvingători, durerea plângând cât poate plânge, îi vede-n piscul slavei pătaţi pe-armuri cu sânge;
Doar -ei învinşi mă mişcă şi nu c-o jale mică, Căci, în aceeaşi clipă, soţie sunt şi fiică, Şi sunt, în amândouă, cu-acelaşi cjârz temei, Când gloria tot sfarmă pe unul din ai mei.
Prea darnici zei, aceasta e pacea implorată

Şi semnul că, din ceruri de voi sunt ascultată!
Când mila voastră este atât de-ngrozitoare, Ce fel, mânia voastră, izbeşte să doboare?
Când nevinovăţiei îi daţi numai amarul, Cum pedepsiţi pe-acela ce-a pângărit altarul?