SABINA

Vai, Iulia, ce veste-mi aduci în ceasul greu?

Voi plânge pentru frate sau pentru soţul meu?
Nenorocita luptă pornită între rude, Pe toţi, fără de milă, îi dete morţii crude?
Şi, stăvilindu-mi groaza de-nvingători, îmi cere
Pentru cei duşi, şiroaie de lacrimi şi durere?
IULIA

Dar cum e cu putinţă să nu ai nici o ştire?
SABINA

Sărmana-mi neştiinţă, de ce să te mai mire
Când ştii, că-n casa asta, deşi cum vezi, nu pare, Şi eu ca şi Cămila suntem la închisoare?
F Ne-au zăvorit în casă, căci lacrimile sunt

Mai tari, decât în luptă al spadelor avânt.

Şi glasul deznădejdii, prin mine şi Cămila
Nu trebuie, în taberi, să răscolească mila.

IULIA

Dar nu era nevoie de-a voastră-nduioşare;
Toţi cei aleşi se luptă-n suprema-ncăierare.
De cum se-nfăţişară, porniţi să se lovească, Nemulţumiri în oaste porniră să trezească:
Atât de scumpi prieteni şi-atât de bune rude
Aleşi să se ucidă de pofta morţii crude!
De milă unul cade sau plânge-nfiorat;

Un altul le slăveşte curajul ne-nfricat;
Câţiva le-admiră mândra şi aspra îndârjire
Ce altora le pare a fi nelegiuire.

Părerile sunt multe, dar ca un singur glas, Mânia se prăvale pe cei ce-n sorţi i-au tras, Şi neputând să-ndure o faptă-aşa barbară
Poporul dă năvală şi-i ia din luptă-afară.
SABINA

O, zei, mă ascultarăţi! Ce jertfe să vă-nehin?
IULIA

Sabina mea, nu-i încă închis al lor destin.

Speranţa este bună dar mai avem o vreme
Să vină bucuria; mai ai de ce te teme.

Zadarnic vor de-o soartă cumplită să-i păzească, lnflăcăraţii ăştia nu pot să o primească.
Renumele chemării e mult prea preţios
Că le vrăjeşte gândul atât de-ambiţios, Câhd lumea îi conjură, ei cântă fericiţi, Ba, chiar se simt de mila mulţimii, umiliţi.
Amestecul acesta le e mai greu ca toate;

Mai bine vor să-nfrunte armatele-adunate

Şi vor, cu toţi să cadă, trecând spre ţărmul morţii, Decât să nu asculte porunca grea a sorţii.
SABINA

Şi firea lor de stâncă rămas-a neînfrântă?
IULIA t*

Da! Taberile-adverse se mişcă, se frământă., Iar strigătele aspre, în stol, de-ţi dau fiori, Sau lupta să înceapă sau cer alţi luptători.
Nici comandanţii oastei, ca-ntr-un vârtej luaţi, De-ai lor soldaţi acuma nu mai sunt ascultaţi.
Chiar regele se miră de-atâta învrăjbire

Şi spune: „Toţi de faţă şi tot ce e oştire, Vom merge şi vom cere un sfat chiar de la zei
Să ştim dacă schimbarea o-ngăduie şi ei.
Cine, apoi, aflată înalta lor voinţă, Ar cuteza s-o calce fără de rea credinţă?"
Această-nţelepciune a fost ca un făcut:
Chiar celor şase spada din mână le-a căzut, Căci setea lor de slavă, oricât ar fi de oarbă, N-a reuşit credinţa din suflet să le-o soarbă.
Toţi strigă: Tullus spus-a întregul adevăr;
Să aşteptăm porunca ce va veni din cer.
Prin jertfa ce vom face, statornicind o lege, Vom şti ce vrea destinul care-a vorbit prin rege.
Noi, vom cunoaşte restul la urmă, cum ni-i dat.
SABINA

Nu; zeii nu vor cere o luptă cu păcat;

Speranţa mea zăreşte-n această amânare
Un semn al mântuirii şi sacra îndurare.