BĂTRÎNUL HORAŢIU
Vii să ne-aduci de ştire c-ai noştri biruiră?
IULIA

Mai bine spus, sfârşitul de care te-nspăimânţi.
De Alba-nfrântă-i Roma, iar fii tăi, înfrânţi.
Din trei, doi morţi; bărbatul Sabinei mai trăieşte.
BĂTRÎNUL HORAŢIU
O, zei, această veste cumplită, mă-ngrozeşte!
E sclava Albei, Roma, iar fiul meu, soldat, Pentru a ţării cinste suflarea nu şi-a dat!
Nu, nu e cu putinţă; ce spui tu, e poveste;
Sau Roma nu-i învinsă, sau fiu-mi nu mai este.

Eu ştiu cine-i Horaţiu, el ştie ce a vrut.
IULIA
Mulţimea de pe ziduri, ca mine l-a văzut.
Minuni făcu alături de fraţii lui sărmani, Dar când rămase singur el, cu cei trei duşmani, Ce încercau să-l prindă în suliţi, a fugit.
BĂTRÎNUL HORAŢIU
Trădaţi, soldaţii noştri, cum, nu l-au săvârşit?
L-au tras chiar ei în rânduri şi l-au păzit de moarte?
IULIA

Nu ştiu, căci de durere, privii în altă parte.
CĂMILA

O, fraţi prea dragi!
BĂTRlNUL HORAŢIU
Ascultă: nu-i plânge pe toţi trei!
Mi-aşi da, acum, suflarea, să fiu cu doi din ei!
Pe cripta lor să fie cununi, neîncetat;

A lor slăvită moarte-mi întoarce ce mi-a luat;

Norocul vru, ca dânşii, să moară fericiţi, Căci, de o Romă-n lanţuri vor fi în veci scutiţi.
Nu vor mai fi ca sclavii, de-ocară şi ruşine, Mânaţi, precum o turmă, în ţările vecine.
Dar plângi, da, plângi în hohot, pe-acel ce-a umilit

Onoarea, căci din luptă nemernic a fugit;

Plângi, plângi îndurerarea de care geme-o ţară, Că, tocmai prin Horaţiu, ajuns-a de ocară.
IULIA

Dar ce putea să facă-mpotriv-a trei?

BĂTRÎNUL IIORAŢIU
Să moară!

Sau, altfel, deznădejdea să-l fi-ntărit să piară, înfrângerea, c-o clipă, s-o facă amânată

Iar Roma să se vadă mai greu îngenuncheată.

Încărunţit de vreme, puteam să mai trăiesc, Şi, până-n clipa morţii, prin jertfe să-l slăvesc.
Datornic este ţării tot sângele; dator
E neamului în faţa căruia-i trădător.
Cu fiecare clipă ce-o târâie sub soare, Mă simt pătat pe frunte şi plin de dezonoare.
Dar voi sfârşi cu dânsul; că dreptu-mi de părinte, Lovindu-l ca nevrednic, va fi luare-aminte
Că laşitatea-n luptă se cere pedepsită, Cu cât mai bun e braţul prin care-i săvârşită.
SABINA

Nu-ţi asculta prea tare cuvintele rostite, Şi nu ne fă, prin ele şi mai nenorocite.
BĂTRlNUL HORAŢIU
În inima-ţi, Sabina, durerea-i trecătoare
Iar suferinţa noastră o jucărie-ţi pare.
Să nu ne fii părtaşe la jale, ţi-i sorocul, Căci fraţii şi bărbatul i-a ocrotit norocul.
Suntem, azi, în sclavie de ţara ta luaţi, Iar fraţii ştiu să-nvingă când noi suntem trădaţi.
Privind mereu spre piscul de unde slava vine, Nu vezi cine ne-aduce oprobiu şi ruşine.
Dar dragostea-ţi prea mare, pe care-o simţi cum poţi, Pentru un laş, te-o face curând să plângi, cu toţi.
Cu lacrimile tale îl aperi prea zadarnic.

Iau martori pe toţi zeii, că voi lovi amarnic
Aceste mâini chemate să nu izbească-n van, Scăpând de-un laş, prin sânge, tot sângele roman.
SABINA
Să mergem după dânsul; mânia îl sminteşte.
O, zei, mereu aceeaşi urgie ne pândeşte?
Mereu aceeaşi spaimă din ce în ce mai crudă, Să nu cădem prin junghiul, din umbră tras, de-o rudă?