BĂTRÎNUL HORAŢIU
Copile dragi, zadarnic cu vorbe-nşelătoare
O veste mult prea tristă să v-o ascund aş vrea.
A zeilor poruncă din ceruri, cea mai rea, N-a sorocit schimbarea, deci lupta o să-nceapă.
SABINA

Speranţa şi cu spaima nu vor putea să-ncapă
Deodată într-un suflet. Mereu am aşteptat
Un semn care să-mi spună că zeii au schimbat

Cumplita lor dorinţă, atât de mult rugaţi.
Nici mângâieri, nici milă, nu cerem să ne daţi.
Sfârşitul suferinţii e-n mâna noastră, tată.
Cine să moară ştie, nu este-ngenuncheată.
Ne-ar fi atât de lesne, în faţa ta să fim, Sub masca stăpânirii, altfel de cum simţim;
Dar când, fără sfială, ne este-ngăduit
Să fim supuse, slabe, cum zeii ne-au voit, De ce-am părea în lume ce nu suntem în noi?
Această artă-i bună să-mbrace pe eroi!

Nu cerem ca virtutea, atât de ne-ndurată, Luând exemplul nostru, să fie destrămată.
Primeşte fără groază şi fără să iei parte, Această nouă veste şoptită ca din moarte, Privindu-ne ca tată, cum sub loviri ne frângem, Rămâi mereu de piatră şi-ngăduie să plângem.
BĂTRÎNUL HORAŢIU
Cum aş putea să judec aceste lacrimi drepte?
E mult că gându-mi cere durerii să aştepte
Şi însumi eu alături de voi, ca voi, aş plânge, Dacă aceleaşi chinuri în suflet mi s-ar strânge.
Nici nu urăsc, prin Alba, pe fraţii tăi ce-mi stau
La inimă şi vraja puterii lor îmi dau.
Prietenii, ştii bine, nu sunt pe-aceeaşi treaptă
Cu cei născuţi din tine, prin legiuire dreaptă, Iar pentru ei nu sufăr cât suferi tu, Sabină, La fel precum Cămila, lovite fără vină.
Pot să-i socot drept duşmani ai Romei şi pe ei, înfrânţi să-i văd, dar veşnic biruitori ai mei.
Cum n-au adus, prin frică, onoarei nici o pată, Sunt vrednici toţi de ţara lor, astfel, apărată.
Ba, i-aş slăvi mai tare, văzând cum frăgezimea
Lor calcă-n ţărnă mila ce le-o dădea mulţimea.
De-ar fi cerşit, din teamă, pomana îndurării, Şi-a lor virtute-naltă cădea-n mreaja iertării, Atunci această mână, atât de-mbătrânită, Ştia să spele-n sânge onoarea terfelită.
Dar când văzui că schimbul nu e a lor dorinţă, Am fost cu voi alături în gând şi-n suferinţă.
De zei, măcar o dată, de-am fi fost ascultaţi, Atunci urma ca Alba s-aleagă alţi bărbaţi
Iar noi, vedeam, deodată, cum biruiesc Horâţii
Dar fără ca sub spade, să cadă Curiaţii, Căci prin această luptă semeaţă şi umană, Se înălţa de-a pururi şi gloria romană.
Ci, zeii vrut-au altfel şi-n sfânta-nţelepciune
Eternă, bietu-mi cuget speranţele îşi pune, Şi-ncrezător în ginta-mi prin veacuri fericite, Mă dăruiesc iubirii de ţară, neclintite.
De veţi gândi ca mine, scăpa-veţi de nevoi
Şi nu uitaţi că sunteţi femei romane.
— Voi!
Tu, eşti prin dreapta lege, iar tu încă mai eşti.
Fiţi demne de aceste comori împărăteşti.
Căci va veni o vreme, când în întreaga lume

Cu glas de tunet, Roma, rosti-vă al său nume;

Iar fala ci, zidită pe datine şi legi, în frica tuturora, va fi simbol de regi.
Căci, zeii, lui Eneia aşa-i proorociră.