SABINA

Ce falnic este! Hai, vino şi sora-njunghiată
S-o vezi murind la pieptul bătrânului tău tată, Te scaldă-n bucuria sfârşitul lui dorit.
Iar dacă crezi că nu e destul ce-ai săvârşit, Atunci jertfeşte Romii, desăvârşind Horâţii, Şi sângele-mi în care trăiesc şi-azi Curiaţii!
Risipitor cu neamu-ţi, de ce dar m-ai cruţa?
Lângă Cămila pune şi pe soţia ta.
Durerea ni-i aceeaşi; avem aceeaşi vină;
Şi eu îmi plâng tot fraţii, c-o jale tot străină.
Eu sunt mai vinovată ca deznădejdea ei, Căci ea a plâns doar unul, pe când eu plâng pe trei, Iar după pedepsirea-i, greşeala mea-i în viaţă.
HORAŢIU
Sabina, şterge-ţi ochii sau să nu-i văd în faţă!
Fii vrednică de-acela prin care eşti soţie;
Nu-mi fă o umilinţă, din milă, tocmai mie.
Dacă iubirea încă ne ţine-nlănţuiţi, Şi dacă-n gând şi-n suflet suntem nedespărţiţi, înalţă-ţi tu simţirea la neclintirea mea, Eu nu pot să fac pasul spre umilinţa ta.
Mi-eşti dragă şi de-aceea văd bine de ce plângi.
Dar uită-te la mine, să ştii cum să te-nfringv.
Părtaşă fii la slava-mi, căci este haina ta, Nu încerca, mânjind-o, să mă dezbraci de ea.
Duşmană cinstei mele îmi eşti cu orice preţ, De-ţi plac strivit de vorbe şi fapte de dispreţ!
Soţie fii iar soră puţin şi, se-nţelege, Urmează pildei mele şi schimbă-mi-o în lege.
I
SABINA

Sunt alţii mult mai vrednici ca să-ţi urmeze calea
Tu nu ai nici o vină că rudă-mi este jalea.

Mi-s gândurile toate precum îmi este chinul,

Şi nu mă lupt cu tine, ci-nfrunt numai destinul.
Dar, în sfârşit, mă lepăd de legea ta romană, De mi se cere-având-o, să nu mai fiu umana.
Şi nu pot fi soţia acelui ce-a învins,
De nu mai văd pe sora acelor ce s-au stins.
Tu vrei, ca-n timp ce-afară e lumea-n sărbătoare,
Să plâng aici, în casă şi-n taină, ce mă doare,
Şi-a ţării bucurie să fie-ntunecată,
în inima-mi sărmană, de morţi îndoliată?
Nu pot să fiu ascunsă.
— Făptură nemiloasă!
Azvârle dragii lauri, când ai păşit în casă,
Să plângem împreună! Cum, nici chiar mişelia
Nu-ţi înarmează braţul, ca să-ţi ucizi soţia?
Cum, îndoita-mi crimă, nepăsător te lasă? /

Ferice de Cămila; a fost mai norocoasă,
Căci, tu, i-ai dat prin spadă şi moarte, ce-a cerut:
Să aibă-n veşnicie iubitu-aici, pierdut!
Tu, soţ iubit, prin care de viaţa-mi este silă,
Dacă mânia-ţi doarme, ascultă-mă din milă;
Loveşte şi cu una şi cu cealaltă, tare
Şi dă-mi, ca o pomană, a morţii alinare.
Dă-mi moartea ca iertare sau chiar ca pătimire,
Şi, fie din dreptate ori numai din iubire,
înfăţişarea-i fi-va cu chipul împăcat,
Că a venit prin tine, ce-mi eşti încă bărbat.
HORAŢIU
Ce nedreptate cruntă făcură-n lume zeii,
Lăsând chiar şi eroii în mrejele femeii,
Căci nedreptatea cade, precum o vitregie,
Când vezi că ea învinge dar fără vitejie,
Râvnind chiar şi virtutea în om să o distrugă.
De-acest duşman de moarte scapi, dacă poţi, prin fugă!
Rămâi aici, adio! Să nu-ţi aud suspinul!
SABINA
V (singură)

Tu, milă; tu, mânie.
— Nu vreţi să-mi stingeţi chinul?
Greşeala mea e stearpă iar plânsu-mi vă trudeşte, De nu-mi daţi nici iertare, nici braţ ce pedepseşte?
Mai am doar o nădejde prin lacrimi s-o-mplinesc, –

Apoi, să-mi fac sfârşitul, pe care mi-l doresc.