Bălrânul Horaţiu, Horaţiu.
BĂTRÎNUL HORAŢIU
Cereasca judecată pentru-a putea vedea,
Privirea ţi-o întoarce de la o faptă rea.
Când gloria ne-mbată, destinul ştie bine
Să-nfrângă-n noi mândris încrezătoare-n sine.

Plăcerea cea mai dulce e plină de tristeţe;
Tăriei, slăbiciunea vine să-i dea poveţe,
Şi rar e răsplătită, cum se cuvine-o faptă
Zidită pe virtute şi năzuinţa dreaptă.
Eu nu plâng pe Cămila, ştiind-o vinovată;
Te plâng mai mult pe tine, iar eu mă plâng, ca tată.

Pe tine, căci prin moartea-i, ţi-e mâna pângărită;
Pe mine, c-am dat Romei o fiică rătăcită.

N-ai fost nedrept, nici aspru stârpind-o dintre vii;

Voiam, ca-n judecarea-i făptaş nu tu să fii.
Cumplita-i fărdelege mai bine rămânea *

în veci nepedepsită, decât de mâna ta.

HORAŢIU
Pe sângele-mi, prin lege, stăpân te socotesc;

Pe-al ei, crezut-am tată, doar Romei să-l jertfesc.

Dar dacă-nţelepciunea-ţi mă vede ucigaş,
Urmând să fiu mustrării neistovit părtaş,
Şi, dacă, dreapta-mi fi-va de-a pururi de ocară,
Cu un cuvânt poţi face ca viaţa mea să piară.
Ia-ţi sângele acesta-napoi, de i-am pătat
Neprihănirea sfântă cu braţu-mi vinovat.
Dar n-am crezut ruşinea s-o-ndur, în casa ta,
Cum nici chiar tu insulta nu vei putea ierta.
Un tată, dragă tată, se umple de mânie

Când cinstea e surpată de-o mare infamie.

Iubirea ei să tacă sau, altfel, nu-i iertată;

Chiar dacă o ascunde, e totuşi vinovată,
Iar faima lui pe calea pieirii o îndeamnă,
Când nu vrea să lovească oceea ce condamnă.

BĂTRÎNUL HORAŢIU
Adesea, pentru sine un tată nu se-ndură

Să-şi pedepsească fiii, trecând peste măsură;
Întreaga-i bătrâneţe prin ei se ţine bine
Şi nu-i loveşte aspru căci ar lovi şi-n sine.
Eu te privesc cum ochiu-ţi în veci nu te priveşte;
Ştiu. Regele-i pe-aproape. Văd garda-i că soseşte.