BĂTRÎNUL HORAŢIU
Vai, sire, cinstea mare ce-mi faci, mă copleşeşte;
Nu în aceste locuri un rege se primeşte;
Să -ngenunchez în faţă.

TULLUS

Bătrâne, fii pe pact;

Eu fac ce orice rege în locul meu ar face;

Iar fapta vitejească atât de iscusită, Ne cere-o preamărire egal de strălucită.
(Arătându-l pe Valeriu.)
Cuvântul său cuprinde întreaga chezăşie
A gândului cu care ţi l-am trimis solie.
Cunosc, tot prin Valeriu, cu cită stăpânire

A fiilor tăi jertfă o-nduri fără clintire, Şi că-ntărit în tine şi-n marea ta durere, Nu ceri şi nu îngădui un semn de mângâiere.
Dar am aflat, în calc, de-o grea nenorocire

Ce te-a lovit prin fiul intrat în nemurire;

Că dragostea-i curată de ţara l-a mânat
Să stingă viaţa surorii cu suflet vinovat.
Ştiindu-te dat pradă acestei lovituri,
Venii să văd, bătrâne, de poţi s-o mai înduri.
BĂTRÎNUL HORAŢIU
"îndur cu suferinţă şi cu răbdare, sire.
TULLUS

Acesta-i rodul vieţii şi-a vârstei răsplătire,
Căci anii mulţi învaţă, pe cei ajunşi ca tine,
Că, după fericire, nenorocirea vine.
Dar prea puţini ştiu leacul acesta să şi-l facă
Iar în durere, scutul voinţii lor se pleacă.
De poţi afla-n cuvântu-mi părtaş la jalea-ţi mare
Un strop de mângâiere şi-o caldă alinare,
Atunci să ştii că sufăr cât răul ţi-e de mare;
Cu cât înduri mai aspru, eu te iubesc mai tare!

YALERIU

Fiindcă zeii, sire, au hotărât, prin regi,
Dreptatea să nc-mpartă şi veşnicele legi;
Şi cum norodul cere c-a voastră înălţime
Să laude virtutea dar să lovească-n crime

Primiţi să v-amintească un credincios soldat,
Că regii nu pot plânge ce au de condamnat, îngăduiţi.
BĂTRÎNUL HORAŢIU
Eroul îl vrei trimis la moarte?

TULLUS

Să-şi spună gândul, lasă-l; voi face-apoi dreptate;
O-mpart chiar cu plăcere, oriunde şi mereu,
Căci doar prin ea un rege ajunge semizeu.
Însă te plâng, că după o faptă lăudată,
În contra lui se cere o aspră judecată.
VALERIU

Primiţi, mărite rege, mai drept dintre toţi regii,
Ca, cei cinstiţi, prin mine să ceară glasul legii.
Nu pizma ne împinge să fim în contra sa;

Cu cât mai mult primeşte, mai mult ar merita;
Măriţi-i răsplătirea, vrem toţi să i-o sporim;
Mai bine să întreacă decât nedrepţi să fim.
Dar, cum de crimă, astăzi, e vinovat ostaşul,
Trăiască-nvingătorul dar piară ucigaşul.
Opriţi-i ura oarbă iar de a sa mânie,
Salvaţi, acum, poporul şi falnica-ţi domnie.
În mâna ta-i şi moartea şi supravieţuirea.
Războiul, cu pojaru-i, a semănat pieirea,
Căci, Roma şi cu Alba-s prin cununii unite
În ceasuri de odihnă şi-n vremuri fericite,
Că nu e, poate, astăzi, familie romană
O rudă să nu plângă în tabăra albană;

Şi că-n sărbătorirea victoriei obşteşti,
Sunt multe lacrimi grele cu care te-ntâlneşti.
De-a fost jignită Roma cu lacrimi, pe când dânsul

A hotărât prin crimă să pedepsească plânsul,
Ce sânge-această fiară va mai putea cruţa,
De n-a-nţeles s-o ierte nici chiar pe sora sa?
Şi n-a găsit, în sine, pe nimeni să-nţeleagă
Durerea-n pragul morţii, când pierzi fiinţa dragă, Şi când, în loc de torţa de nuntă, ai în faţă
Nădejdea-nmormântată cu cel gonit din viaţă?
Făcând să-nvingă Roma, el ni-i stăpân, iar sorţii
l-au dat dreptul vieţii asupră-ne, şi-a morţii.
Şi ale noastre zile amare n-or dura
Decât dacă-ndurarea-i le va putea-ndura.

Aş mai voi s-adaug, pentru al Romei bine,
Că fapta lui, în lume, ne umple de ruşine.
Mi-ar fi prea lesne, sire, ca-n văzul tuturor

S-arăt măreaţa faptă a unui luptător,
Iar sângele Cămilei, ucis de-acest viteaz,
Să-i spună toată crima, plesnindu-l în obraz.
Orori nenehipuite în faţă aţi avea;
Şi-aţi plânge pentru vârsta-i şi frumuseţea sa.
Dar n-o s-ajung la astfel de searbede mijloace.

Aţi hotărât că, mâine, ofranda se va face,
Şi bănuiţi că zeii ocrotitori, vor vrea
Tămâia s-o primească pe-altar, din mâna sa?

Asupra voastră, sire, va fi ura cerească;

Priviţi-l ca pe unul sortit să ispăşească,
Şi fiţi convinşi că bunul şi-al Romei drept destin
Făcu mai mult, în luptă, ca braţu-i asasin.
Aceiaşi zei, prin care, el e un brav ostaş,
Voiră să-l prăvale, făcându-l ucigaş,
Şi că măreaţa-i faptă, nevrednic să o poarte,
Aduse după dânsa pedeapsa grea de moarte.
Porunca asta, sire, îţi cerem să o daţi.
E prima dată-n Roma că se ucid doi fraţi;
De ce-o să vină, ca şi de cer ne îngrozim;
Salvaţi-ne de dânsul, de zei să ne păzim.

TULLUS

Horaţiu, cum te aperi?

HORAŢIU
De ce m-aş apăra?
Voi îmi cunoaşteţi fapta cum e şi cât de grea.
Să-nfrunt eu nu pot, sire, părerea unui rege;
A voastră hotărâre, e pentru mine, lege.

Chiar cel mai fără vină rămâne condamnat,
Când tronul îl socoate nedemn şi vinovat;
E-o crimă să te aperi, precum şi a te plânge,
Căci tronul ni-i stăpânul pe nume şi pe sânge.
Datori suntem a crede, când toate ni se iau,
Că regii au dreptate faţade noi, cum vreau.
Rostiţi osânda, sire; supus o-ndeplinesc;
Iubească alţii viaţa; eu trebui's-o urăsc.
Nu-nvinui pe Valeriu că-n patima-i, socoate,

îndrăgostit de soră, s-acuze chiar pe frate.

Nădejdea mea, cu râvna-i vin azi să se îngâne:

El îmi doreşte moartea, iar eu, ţi-o cer, stăpâne! –
Deosebirea mică ce ne îndepărtează,
E că, prin moarte-mi apăr, virtutea mea vitează;
Acelaşi drum ne poartă, dar nu ş-acelaşi ţel:
El vrea să-mi stingă nimbul, iar eu lupt pentru el

Prea rar se-ntâmplă, sire, ca o împrejurare

Să dea virtuţii zborul şi-ntreaga întrupare.
De multe ori, curajul apare foarte mic,
Atunci când şi prilejul e sterp sau de nimic.
Poporul care vede orice numai la faţă
Se -neîntă ca de forţă când luciul îl răsfaţă,
Şi vrea ca toţi eroii ce năzuiesc să-i placă,
Minuni dacă făcut-au, mereu minuni să facă;
După o faptă-naltă care spre cer te-avântă,
Din tot ce nu luceşte, nimic nu-l mai încîntă;
El vrea să fii acelaşi oriunde şi mereu;
Nu poate să-nţeleagă că eşti doar om, nu zeu,
Şi că, dacă nu vede minuni întotdeauna,
Prilejul poartă vina, nu inima ce-i una.
Căci neagra-i nedreptate distruge pe eroi.

Şi faptele măreţe-s stropite cu noroi.
Iar cel a cărui slavă prea mult spre zei se-apleacă,
De nu vrea s-o ştirbească, nimic să nu mai facă.
Eu n-am să-mi laud, sire, un braţ care-a înfrânt,
Luptând cu trei deodată; şi nici nu mă îneînt
Că-n viitor avea-voi un nou prilej, prin care
Voi săvârşi o faptă ca asta, sau mai marc,
Şi că, curaju-mi, astfel, în văzul tuturor
Va fi mai fără frică şi mai biruitor.
Vrând să rămână-n urma-mi, o amintire mare,
încrezător doar morţii o pot da spre păstrare.
Se cuvenea s-o caut de cum am biruit,
Căci pentru fericirea-mi prea mult am şi trăit.
Un om ca mine-şi vede onoarea adumbrită
Când defăimarea muşcă din gloria-i slăvită;
Iar braţu-mi de oprobiu de mult m-ar fi scăpat
De nu aveam a voastră-nvoire de-aşteptat.
Eu ştiu că suflu-mi este-n a regelui putere;
El poate să ni-l smulgă; doar el ni-l poate cere.

Mai sunt viteji în Roma, frumoşi, cu legământ,
Ai voştri lauri, sire, să-i apere cu-avânt.
Cu viaţa mea, stăpâne, milos să nu mai fiţi,
De vreţi întreaga-mi luptă cumva s-o răsplătiţi;
Îngăduiţi-mi, rege, atât să mai doresc:
Renumelui, nu surorii, senin să mă jertfesc!