SABINA

Ascult-o pe Sabina, stăpâne şi priveşte
Cum jalea de soţie şi soră, o sfârşeşte.
În faţa voastră cade, zdrobita, cu temei
Să-şi plângă şi bărbatul dar şi pe fraţii ei.
Cu bocetu-mi, dreptatea, nu vreau să o clintesc.

Pe asasin, cu lacrimi, nu pot să-l ocrotesc.

Orice-ar fi fost'nainte, rămână ucigaş, –
Dar pedepseşte-n mine pe-accst viteaz ostaş;
Să ispăşească viaţa-mi o faptă vinovată;
Nu veţi schimba nici jertfa ce fi-va-njunghiată.
Iar mila voastră, sire, dreptatea o împarte
Lovind în plin întregul, în cea mai dragă parte.

Atât iubirea noastră ne-a contopit de bine,
Că el trăieşte-n mine mai mult decât în sine,
Şi dacă dezlegarea mi-o daţi să pot muri,
Mai mult s-o stinge-n mine decât dac-ar sfârşi.
Această îndurare pe care mi-o veţi da,
îi va mări durerea stingând-o pe a mea.
Stăpâne, vezi-mi lungul şi nemblânzitul chin
Neîncăput în lacrimi, în vorbe, în suspin.

Să strâng la piept, e groaznic, un om care-a ucis
întregu-mi neam şi-o dată cu el, al vieţii vis.
Dar mai cumplit îmi este să fug de-acest bărbat,
Fiindcă neam şi ţară, luptând, le-a apărat.
Cum să iubesc pe-acela ce mi-a ucis toţi fraţii?
Cum să-l urăsc când slava romană sunt Horâţii?
Vai, rege bun, dă-mi moartea pe care-o fericesc,
Să scap de o iubire pe care o urăsc.
Numi-voi bunătate, această izbăvire

Pe care pot, prin mine, s-o duc la-ndeplinire.

Iar moartea asta, sire, ce dulce o să-mi pară,
Când soţul meu printr-însa scăpa-vă de ocară.
A zeilor mânie încerc s-o potolesc,
Dezlănţuită, poate, de braţu-i vitejesc.
Vreau manilor Cămilei să mă încredinţez,
Iar Romei, pe bărbatul viteaz, să i-l păstrez.

BĂTRÎNUL HORAŢIU
Stăpâne, lui Valeriu, îi voi răspunde-ndată.

Copiii şi cu dânsul, lovesc în al lor tată
Şi vor, toţi trei, în casa-mi ce sub amar se frânge,
Să stingă fără milă al neamului meu sânge.
(Sabinei.)
Tu, care prin durere, din neamul Curiaţiu,
Ceri fraţilor odihna, lăsându-l pe Horaţiu,
Întreabă-le mai bine preamilostivii mani,
Să afli de sunt mândri că au murit albani.
Cerul a vrut ca Alba de noi să fie-nvinsă,
Dar dacă mai trăieşte ceva când viaţa-i stinsă,
Atunci vei şti că, dânşii, sfârşindu-se eroi,
Nu-s trişti văzând că faima ne-acoperă pe noi.
Toţi trei vor şti să mustre, aşa cum se cuvine,
Şi ochii-ţi plini de lacrimi şi valul de suspine,
Precum şi nefireasca ta groază, ca soţie.
Rămâi, dé le eşti soră, ca ei, la datorie.
(Regelui.)
Pe dragul soţ, Valeriu zadarnic se răzbună;
A inimii zvâcnire nu-i crimă, ci e bună;

S-o lăudăm se cere şi nu s-o pedepsim,
Când, prin această faptă virtutea-nfăptuim.
Urâtă-i îndrăgirea duşmanilor de ţară;
A plânge pentru dânşii e faptă de ocară;
Dar a dori, ca ţara, s-o vezi căzând, robită,
Aceasta e o crimă de-a pururi pedepsită.
Doar dragostea de Roma atunci l-a-ncurajat;

De n-o iubea atâta, era nevinovat.

Nu, n-are nici o vină, căci braţul meu de tată,
Îi da, găsindu-i una, pedeapsa meritată.
Aş fi ştiut, prin faptul că e născut din mine,
Să-l judec fără patimi, aşa cum se cuvine.
Iubesc prea mult onoarea şi nu îngăduiam
Ruşinea sau omorul în neamul meu să am.
Valeriu să v-aducă întreaga mărturie,
Că-ngenunchea năprasnic sub apriga-mi mânie,
Când mi s-a spus că-n luptă, Horaţiu, a scăpat
Fugind şi că prin fugă pe rege l-a trădat.
Iar pe Valeriu, sire, aş vrea să-l rog să-mi spună
Cu care drepturi fiica în contra-mi o răzbună?

Şi cine-i dă puterea, ca moartea-i meritată
S-o apere, când nu e de mine apărată?

Se teme, după soră, ca alţii să nu cadă!
Necinstelor străine noi nu ajungem pradă,
Oricât ar vrea un altul pe-ascuns să uneltească,
Obrazul fără vină nu poate să roşească.
(Lui Valeriu.)
Valeriu, plângi; poţi plânge chiar şi în faţa sa;
A sângclui său crimă el ştie răzbuna;
Doar cei de-un neam cu dânsulsunt vrednici să-i înfrunte

Coroana biruinţii cu lauri, de pe frunte.
Voi, lauri, sacri lauri, târâţi acum în pleavă;
Voi, ce-i păziţi şi fruntea de fulgerul din slavă,
îl veţi lăsa să cadă ca cel din urmă rău,
Lovit de ruşinoasa secure de călău?
Romani, vreţi voi dintr-însul s-aveţi numai fantoma,
Când fără braţu-i, astăzi, nici Roma n-ar fi Roma?
Şi-ngădui-veţi oare ca numele-i slăvit,
Pătat să fie pentru tot ce ne-a dăruit?
Hai, spune-ne, Valeriu, de vrei ca el să moară,
Unde ales-ai locul de-osândă şi ocară?
E între-aceste ziduri în care mii şi mii
De glasuri, îi mai cântă atâtea vitejii?

E dincolo de ziduri? Pe ţarina uitată,
Ce fumegă de sânge şi viaţă curiată,
La întreita criptă, pe câmpu-acela care
E mărturia faptei atotbiruitoare?

Nu vei putea cu vâna-i ascunde faima sa;

în ziduri, peste ziduri, vorbesc toate de ea!

Căci, toate-s împotriva silinţii ce te-mpinge
Să-neci o zi sfinţită în gloriosu-i sânge.
Nu va-ndura nici Alba priveliştea aceasta;
Plângând în hohot Roma, va conjura năpasta!

(Regelui.)
Le veţi lua-nainte, şi-n bună judecată
Veţi hotărî, stăpâne, întreaga lui răsplată.
Căci tot ce dat-a Romei în luptă, vitejeşte,
Stă-n viitor ca pildă şi îl mărturiseşte.
Eu nu cer pentru mine, nimic; dar am avut

Patru copii şi, Roma, ca tată m-a văzut.
Trei, mi-au murit chiar astăzi, mai am doar unul încă;

Păstraţi-l, să vă fie zid tare, ca o stâncă.
Nu văduviţi, deci, Roma, de braţu-i bărbătesc,
Şi-ngăduiţi-mi, sire, acum, lui să-i vorbesc.
Horaţiu, nu te-ncrede, că gloata poate-n lume
Să stăpânească veşnic un strălucit renume.
Năvalnica ei voce adesea asurzeşte;
Nimicul o aţâţă, tot el o potoleşte,
Iar tot ce se înalţă zidit pe-al său avânt
Se stinge ca o umbră şi se destramă-n vânt.
Ci, regii, înţelepţii, eroii ştiu din plin
Virtuţii care fapte şi cum i se cuvin.
Eroii pot să aibă ofrandele-amintirii,
Doar ei îşi poartă pasul în cerul nemuririi.
Rămâi în veci Horaţiu, şi-n strălucirea lor;
Renumele-ţi va creşte, mereu în viitor,
Deşi, prilejul ăsta ce nu-i o faptă mare,
Unui vulgar îi dete-o nedreaptă aşteptare.
Nu mai urî deci viaţa; trăieşte pentru mine,
Şi ca să aperi ale cetăţii mari destine.
Am spus prea mult, stăpâne, dar vreau să se-nţeleagă
Că, prin cuvântu-mi, astăzi, vorbit-a Roma-ntreagă!

VALERIU

Îngăduiţi-mi, sire.
TULLUS

Destul; te-am ascultat;

Prin vorba lor, Valeriu, cuvântu-ţi n-am uitat.
Cunosc gândirea-ţi bine şi nu mă îndoiesc,
Că ai simţiri pe care ştiu să le preţuiesc.
Îngrozitoarea faptă, urâtă-n ochii mei,
Pe om îl pângăreşte, urcând până la zei.
Pornirea unei inimi, ce duce la omor,
Nu-l apără de fapta de-a fi ucigător.
Cea mai miloasă lege, aici, se dă deoparte,
Căci ispăşirea crimei, se face tot prin moarte,
Dar, de privim mai bine, mai drept, pe vinovat,
Această neagră faptă ce e de neiertat,
Ne vine tot prin spada virtuţii lăudate
Ce m-a făcut, azi, rege stăpân pe două state.

Aceste două sceptre şi Alba subjugată
Spun îndestul, ca viaţa, să-i fie-acum iertată.
Eram un sclav acuma, nu dătător de lege

Şi n-ajungeam, deodată, pe două neamuri, rege!
Sunt mulţi supuşi de treabă în fiecare ţară,
Ce luptă fără vlagă, dar n-o fac de ocară;
Toţi o iubesc, dar unul, cu braţu-i vitejesc
Susţine, ca o stâncă, pământul strămoşesc,
Căci, arta şi puterea de-a sprijini un stat
E dar pe care zeii la prea puţini l-au dat.
Aceşti fideli, sunt astfel, tărie pentru regi;
Prin asta ei se-aşază, chiar mai presus de legi!
Deci, legile să tacă şi Roma tăinuiască
Tot ce-a văzut la Romul, în vremea strămoşească
Şi să îndure astăzi, pe-acest liberator,
Cum a-ndurat pe vremuri pe primu-i ziditor.
Trăieşte deci, Horaţiu; viteaz şi scump ostaş;
Eroul te înalţă mai sus de ucigaş;
Te-a-mpins către greşală a inimii căldură;
Urmarea unei fapte măreţe, deci, îndură.
Trăieşte pentru ţară; Valeriu-ţi-e ca frate;
Goniţi din voi mânia ce-aduce răutate,
Căci el din datorie sau dragoste-a lucrat,
Deci, fără nici o ură priveşte-l împăcat.
(Către Sabina.)
Sabina, uită-ţi chinul ce multe are-a-ţi spune;
Din inimă alungă oricare slăbiciune.

Oprindu-te, în suflet, amarul să-l mai strângi,
Arată că eşti soră a celora ce-i plângi.
Dar mâine, cu ofrande pe-altar, ne vom ruga,
Iar zeii neprielnici în cale ne vor sta
Dacă ai noştri preoţi, făcând dreptul oficiu,
Nu îi vor da iertarea prin sacrul sacrificiu.
Chiar propriul său tată va îngriji şi mila
Cerească să împace pe zei şi pe Cămila.
O plâng, dar vrând ca moartea-i să. Fie-asemuită
Cu viaţa ei pierdută, cu viaţa-i netrăită,
Şi cum acelaşi soare i-a urmărit plecând,
El prăbuşit în luptă, iar ea prin el căzând,
Cer să-i culcăm alături, ca din aceeaşi zi,
Şi sub aceeaşi piatră să poată-n veci dormi!