IZABELA

Se-apropie deci ziua; o strâmbă judecată
îşi va impune mâine puterea-i ne-ndurată,
Călăului său însuşi jertfit-au pe Clindor;
Ei nu vor pedepsire – să se răzbune vor!

O, cruntă nedreptate! Sentinţa de nu iartă,
E ca să-mpace ura ce tatăl meu ne-o poartă,
Să facă vrerea ţării şi-a celui ce-a murit,
Să-mi dau tribut durerea unui destin cumplit.

Cum lupţi cu toţi duşmanii şi ce-au pus ei la cale,
Având doar slabul sprijin al inocenţei tale,
Clindor, tu, singuratic? De vină te dezleg.
E-o crimă că-ţi sunt dragă? Că eşti un om întreg?

Da, sufletul tău mare, iubirea ta cinstită

M-au cucerit, dar dus-au la crima săvârşită.
De-ar fi să mori, zadarnic ei cruţă viaţa mea.
De-mi pierd cumva iubitul şi eu să mor aş vrea.

Osânda ce te-aşteaptă şi mie îmi revine.
De ţi-am adus eu moartea, vreau s-o împart cu tine.
Aceeaşi clipă-a morţii a ta şi-a mea va fi,
Iar inimile noastre în cer s-or regăsi.

O, tată, fără suflet cu ciuda-ţi ne-mpăcată,
Vedea-vei cum triumfă iubirea mea curată,
De mor şi ura-ţi oarbă în lacrimi s-ar schimba,
Cu-alesul meu voi râde atunci de jalea ta.

Iar de-ai să plângi amarnic de cruntă remuşcare,
în ceruri fericirea-mi va fi cu-atât mai mare
Şi dacă n-ai să suferi jelind pe un mormânt,
Cu umbra mea eu zilnic voi şti să te-nspăimânt;

Să-ţi urmăresc toţi paşii prin groaznice tenebre,
Să-ţi înspăimânt privirea cu-nchipuiri funebre,
Să-ţi torn apoi în suflet al spaimei crunt blestem,
Să-ţi zvârl cruzimea-n faţă, la mine să te chem,
Şi să tânjeşti în viaţă ca sub o grea osândă,
încât să ţi se pară că soarta mea-i mai blinda.