Alcandru, Pridamant.

ALCANDRU

De-a noastre vise soarta îşi râde tâlhăreşte;

Ne-nalţă, ne prăvale, cum roata-i se-nvârteşte, Iar legile-i nedrepte în univers domnesc

Şi-n plină fericire, pieirii ne sortesc.

PRIDAMANT

Unei iubiri de tată, aceste vorbe-s crunte;

Pot fi doar mângâiere durerilor mărunte;

Ci mi-am văzut eu fiul răpus, asasinat, Pierdută fericirea şi visul spulberat;

Prea mare mi-e durerea şi rana prea fierbinte, Ca să mai pot pricepe asemenea cuvinte.

Vai! Sărăcia poate de rău l-ar fi ferit.

Fatala-i fericire, ea l-a nenorocit!

De-acum încolo poate să tacă-a mea durere, Un chin care boceşte aşteaptă mângâiere;

Al meu şi-urmează soarta. Destul am suferit.

Adio, mor la rându-mi, căci fiul mi-a murit.

ALCANDRU

Firească desperare pe căi fireşti te mână

Şi face-o crimă cine decizia-ţi amână.

Urmează-ţi dar feciorul şi nu mai aştepta!

Dar împotrivă-ţi mâna în van ai îndrepta.

Te va răpune sigur durerea ta cea mare.

Ca s-o sporesc, pe dată te duc la-nmormântare.

(în acest moment cortina se ridică şi toţi actorii împreună cu portarul, numără banii pe o masă, fiecare luându-şi partea ce i se cuvine.)

FRIDAMANT

Ce-i asta? Oare morţii au bani de numărat?

ALCANDRU»

Cum vezi, aici, niciunul nu-i dezinteresat.

PRIDAMANT

Clindor e! Iată-l! Doamne! Ce mare mi-e surpriza!

Îi văd şi asasinii, soţia lui şi Liza!

Prin ce minunăţie, deodată împăcaţi, Stau laolaltă morţii şi viii adunaţi?

ALCANDRU

E-acum sfârşitul piesei cu crime şi zâzanii, Actorii se adună ca să-şi împartă banii.

Pier unii, alţii-omoară, un altul e mâhnit, Dar viaţa lor, pe scenă, frăţeşte i-a unit.

În versuri se înfruntă şi-apoi cad fără teamă, Rostind cuvinte grele – de care nu ţin seamă.

Trădatul, trădătorul, cel viu şi cel ucis

Se regăsesc prieteni, de parcă-a fost un vis.

Clindor şi cèi din juru-i au izbutit să scape

De-un tată şi de-un jude ce-i urmăreau de-aproape.

Zvârliţi în sărăcie şi fără de-ajutor, Ales-au meseria aceasta de actor.

PRIDAMANT

Deci, fiul meu pe scenă.?

ALCANDRU

Da, arta grea, frumoasă, Fu pentru câteşipatru o primitoare casă;

Iar după închisoare, tot ce-ai putut vedea, Iubirea-i adulteră şi-o moarte atât de grea, Sunt doar sfârşitul tragic al unei piese triste

La care tot Parisul se duce să asiste, Şi să admire arta în care din belşug

Ei se arată vrednici de-un nobil meşteşug.

Bănoasă-i meseria, iar bogăţia mare

Pe care ai văzut-o în toată-a ei splendoare, Chiar lui îi aparţine. Dar astfel îmbrăcat

Pe scenă doar s-arată, lăsându-se-admirat.

PRIDAMANT

Crezusem că murise. Era doar amăgire.

Dar nu văd un prea mare prilej de mulţumire.

Să fie-acesta rangul atât de ridicat

La care fericirea cea mare l-a purtat?

ALCANDRU

Nu te mai plânge. Astăzi, e mare cinste-n teatru

Şi se arată-oricine al scenei idolatru;

O artă odinioară hulită pe nedrept

E îndrăgită astăzi de orice om. Deştept.

Vuieşte tot Parisul! Provincia o-aşteaptă!

Chiar principii, spre teatru privirile-şi îndreaptă.

Poporul se desfată, şi-un nobil, nicăieri

Nu poate să mai afle asemenea plăceri;

Iar cei ce prin adâncă şi rodnică gândire

Se străduiesc s-aducă obştească mulţumire, Găsesc la un spectacolfrumos ce-l pot vedea, 0 desfătare demnă de-o muncă-atât de grea.

Chiar Ludovic, monarhul, în lupte neînfrântul, A cărui faimă face să tremure pământul, încununat cu lauri acceptă, uneori, La teatru, să privească, s-asculte pe actori.

Parnasul îşi arată minunile acolo, Iar mulţi din cei pe care i-a îndrăgit Apollo, Şi minţile alese, găsesc destul răgaz

Să scrie pentru scenă – cu lacrimi ori cu haz.

De vrei cumva să judeci un om după câştiguri

Să ştii că şi în teatru, venituri mari ţi-asiguri.

Deci, fiul dumitale, cu meseria sa, E mai bogat acuma decât la dumneata.

Te leapădă, amice, de-acea prejudecată

Şi nu-i mai plânge soarta atât de minunată.

PRIDAMANT

Nu am nici o părere de rău când pot vedea

Că are-o meserie ce-o-ntrece pe a mea.

La început, desigur, fu inima-mi mişcată

Când am crezut în piesa ce o vedeam jucată;

Nu-i prea recunoscusem nici farmec, nici folos

Şi mă plângeam de teatru, găsindu-l odios.

Dar spusa dumitale mi-a-nlăturat sfiala

Şi mi-a gonit tristeţea o dată cu greşeala.

Binc-a făcut băiatul!

ALCANDRU

O vezi şi dumneata.

PRIDAMANT

Fireşte, eu chiar mâine, de-aicea voi pleca.

Merg la Paris, Alcandre. Iar pentru-a ta ştiinţă

Primeşte-mi admiraţia şi-a mea recunoştinţă.

ÀLÔÀftDRtJ

Ë-o mare bucurie s-ajuţi un om cinstit.

A-i da o mulţumire, te face mulţumit.

Adio! Mă pot duce – ţi-e inima-mpăcată.

PRIDAMANT

Un bine ca acesta greu şi-ar găsi răsplată;

Dar n-am să pot vreodată uita, în viitor, Mărinimoasa-ţi faptă, ilustre vrăjitor!

SFÂRŞIT