LAODICE

Sunt bucuroasă, prinţe, că ochi-mi mai domnesc
Şi-acum pe al tău suflet atât de vitejesc;
Când văd că, sub cununa de-ostaş nebiruit,
Cuceritorul încă de mine-i cucerit
Şi că, atâtea glorii menite să-l slăvească,
El mi le-aduce mie să mă împodobească.
Atâta fericire ce zeii mi-o doresc,
Cu inima uşoară eu nu pot s-o primesc.
Să te revăd mă doare, întors la curte iar,
Căci tot palatul este al viperii cuibar.
Da, vitrega ta mamă-i stăpână; al tău tată

Prin ochii ei priveşte, de dânsul ascultată;
Şi, cum a ei voinţă conduce şi dictează,
Vezi, deci, că-n Nicomedia, tu nu prea eşti în pază;
Iar ura care-o mână să fie-n contra ta,
Va creşte mai amarnic chiar din pricina mea.
De când s-a-ntors fecioru-i ce-i frate şi cu tine.
NICOMED
Regină, ştiu ce-aşteaptă când calea îţi aţine.
Ştiu că, zălog la Roma, se-ntoarce în sfârşit,
Având o-nsărcinare mai grea de-ndeplinit;
Că, darul ăsta-i preţul dat de Flaminius, ca
Pe Anibal, în lanţuri, să-l vândă maică-sa.
Că regele, din ordin, l-ar fi predat din slavă,
De nu-şi găsea eroul salvarea prin otravă,
Nevrând ca al său nume de ne-nfricat oştean,
Să dea o strălucire triumfului roman.
Sfârşisem tocmai lupta şi stăpâneam cu ochii
Bitinia unită cu ţara Capadochii,
Când mi se-aduse vestea de temeri încărcată
Că, mort e-nvăţătoru-mi iar tu, ameninţată.
Atunci, lui Theagene lăsând armata-ntreagă,
Am alergat să apăr pe-a mea regină dragă,
Iar apărarea asta e pentru mine lege
Când văd cum îl domină Flaminius pe rege;

Căci, dacă el venit-a doar pentru Anibal,
El mort, şederea-i ţese un plan şi mai fatal;
Şi numai tu poţi, astăzi, să-l faci să se oprească
S-ajute pe-al meu frate să te mai prigonească.

LAODICE

Ştiu că, Flaminius, este prin inima-i romană,
Alături de regina care mă vrea duşmană;
Că, Anibal, e-o jertfă de Roma poruncită

Şi că, aici, eu însămi sunt cu ochi răi privită.
Dar n-am de ce mă plânge şi nici să te-alarmeze
Şi, orice-ar vrea să facă, să te îngrijoreze,
Dacă iubirea-mi, prinţe şi slava-mi ar avea
Nevoie de prezenţa-ţi spre a mă apăra
Şi de m-ai şti căzută printr-un destin păgân,
Să-l vreau pe-Atal şi nu pe al Asiei stăpân;
Pe-acest Atal ce-n Roma ostatic l-au ţinut
Şi prin a lor mijloace în sclav l-au prefăcut,
Fără a-i pune-n suflet decât un chin servil
Să tremure de-un vultur sau chiar de un edil!

NICOMED
Doresc, doresc, regină, să mă sfârşesc mai bine
Decât să-ţi dărui gânduri nevrednice de tine;
Mă tem de violenţă şi nu de frica ta;
Dar dacă Roma iarăşi de noi se va lega.
LAODICE

Eu sunt regină; Roma putea-vă să trăsnească;

Nici ea, nici al tău rege nu pot să-mi poruncească

El mi te dete ţie doar numai păstrător,
Cum tatăl meu dorit-a, ca domn stăpânitor:
El mi te dete ţie; sunt singura mea lege;
Şi nimeni n-are dreptul ca să-mi aleag-un rege;
Cel ce va lua regina armeană de soţie,
Moştenitor la tronul Bitiniei să fie!
Iar gândul n-o să-mi fie atâta de mârşav
încât să mă preschimbe-n soţia unui sclav.
Fii liniştit.
NICOMED

Dar cine ar mai putea să stea

Nepăsător, când tu eşti urâtă mult de ea,
Femeia care crede că ea e-ntreaga lege
Ca să-şi ajute fiul şi să-l înalţe rege?
Nimic nu e prea sacru ca să nu-l pângărească;

Cine-a vândut un geniu va şti să te silească,
Ba, chiar să-ţi şi arate acea fidelitate
Pe care a călcat-o şi-n ospitalitate.
LAODICE

Dar cei de-un rang cu tine au oare-un privilegiu

Să te-apere-mpotriva-i şi după sacrilegiu?
Venirea ta, mări-vă dorinţele-i haine;
Primejduindu-ţi viaţa, tu mă expui pe mine.
Sosind fără-nvoire, vei fi chiar acuzat

Că eşti fugar şi, astfel, de crimă judecat,
Iar mama şi cu fiul vor cere moartea ta,
Prin tine să-mi distrugă şi neclintirea mea.
De crezi că am nevoie ca tu să mă păzeşti,
Pe rege şi pe dânsa îţi cer să-i stăpâneşti.
Întoarce-te în lagăr şi pentru-a mă apăra,
Arată-le armata ce mă va răzbuna;
Vorbeşte-le cu spada şi fugi dacă te cheamă;
Avându-te cu dânşii, de tine nu au teamă.
Nu-ţi amăgi curajul şi inima aleasă
Nici ostăseasca-ţi faimă mereu victorioasă.
Oricât ai fi de mare, când ei îţi sunt stăpâni,
Nu ai, ca să te aperi, decât tot două mâini.
Şi, de-ai fugi de lume, de-amor, de făr'delege,
Cine-n palat pătrunde e jertfă pentru rege.
De aceea-ţi spun: în lagăr întoarce-te îndată;
Palatului arată-i doar faima-ţi fără pată;
Păzeşte-ţi viaţa, astfel să mă păzeşti te chem;
Când lumea te va teme nici eu n-o să mă tem.

NICOMED

Să mă întorc! Dar află că lagărele-s pline

Prin ura Arsinoei de braţe asasine.
Doi trădători în lanţuri i-am şi adus, să fie
Reginei o dovadă, iar regelui, trezie.

Deşi e soţ, îmi este oricum şi veşnic tată,
Şi, dacă vocea firii va fi neascultată,
Cele trei sceptre-aduse, prin braţu-mi la picioare,
Vor face să m-audă şi încă foarte tare.
Dar dacă, soarta noastră sfârşitu-mi va grăbi
La curte sau în lagăr, visez să pot muri

Primejduit oriunde pe ale vieţii căi,
Aici, a mea regină şi chiar sub ochii tăi!
LAODICE

La temerile mele nu-ţi voi mai face parte,
Căci vom muri-mpreună, dacă-mi vorbeşti de moarte.
Să ne-ntărim curajul, şi-atunci vor tremura
Cei ce prin laşitate, vor a ne-mpovăra.
Poporul te iubeşte, urând asupritorul;
Eşti tare când în luptă, te sprijină poporul.
Dar fratele tău vitreg, Atal, îl văd că vine.

NICOMED

Nu mă cunoaşte încă, deci nu-i vorbi de mine.