Prusias, Arasp.

PRUSIAS

Venit fără-nvoire, se-arată la palat?

ARASP

N-aveţi motive, sire, să fiţi îngrijorat, Căci prinţul cu virtutea şi faima sa cea mare, Alungă bănuiala şi este-o-ncurajare;
Oricare altul însă putea părea suspect;

O astfel de sosire lipsită-i de respect;

Şi ne strecoară-n suflet o umbră de-ntrebare:
Din ce pricini ascunde atâta nerăbdare?

PRUSIAS

Cunosc aceste taine, dar îndrăzneala sa

Cutează să insulte puternicia mea;

Nu vrea să mai atâmc de mine! Vrea să creadă
Că, spada lui nu are de-asupra-i altă spadă;

Că-i singura sa lege şi că eroi ca el
Nu au să mai asculte supuşi, în nici un fel.
ARASP
Asemenea se poartă toţi cei cu el de-o seamă;
Ei cred că, disciplina scoboară şi destramă;
Aceşti semeţi plini numai de ale lor victorii, Stăpâni pe mari armate şi îmbătaţi de glorii, Fac din a lor putere o dulce-obişnuinţă
Şi văd în ascultare un semn de umilinţă.
PRUSIAS

Vorbeşte-Arasp şi spune tot ce mai e de spus:
Că îi dezgustă groaznic cuvântul de supus, Şi că, deşi prin leagăn, la tron sunt sorociţi, De trebuie s-aştepte mai mult, sunt răzvrătiţi;
Că tatăl stăpâneşte prea mult ce lor li-i dat, Şi care-şi pierde preţul fiind prea aşteptat;
Că vezi născând, de-aicea, ascunse uneltiri

Ce tulbură poporul împins la răzvrătiri

Şi că, de nu se merge chiar până la omor, Domnia i-o preface în trai umilitor, Iar falsa ascultare ce pângărire cere, Ii dă un sceptru searbăd şi fără de putere.
ARASP

De ori şi care altul ar fi să tremurăm;
Pe orişicare altul ar fi să-l arestăm;
Dar sfatul meu nu este aici îndreptăţit:
Sunteţi prea bun ca tată; aveţi un fiu slăvit.
PRUSIAS

De n-aş fi bun ca tată, nelegiuit ar fi;
Şi-ar pierde inocenţa de nu l-aş mai iubi;
Iubirea părintească îl iartă şi-l păzeşte, Sau numai ea mă-nşală pe-ascuns şi mă jertfeşte
Mă tem că, marea-i faimă, de-ambiţie muşcată, Să nu ne-arate-o faţă de nimeni aşteptată, Şi să nu stângă-n suflet ce sângelc şopteşte:
Când eşti scârbit de rege şi tatăl te scârbeşte.
Sunt pilde sângeroas<î, ee stau învăţătură:
Că setea de putere e fără de măsură, Şi că, din clipa-n care îţi este cunoscută, Simţirea ta orbeşte iar cinstea este mută.
Să-ţi spun, Arasp, că fiu-mi atâta m-a slujit, Că dându-mi trei coroane, pe-ascuns mi le-a răpit?
El nu mă mai ascultă decât dacă pofteşte;
Cine mă ţine rege, acela mă domneşte.
Puterea să-i prea mare să-l văd şi să-l ascult;
Fugim de-acela cărui îi datorăm prea mult.

Tot ce-a făcut vorbeşte când este lângă mine;
Chiar muta lui prezenţă mă umple de ruşine, Şi-mi spune că printr-însul, sunt rege întreit, Că-i datoresc mai multe decât i-am dăruit;
O singură coroană pe frunte de-ar purta, S-ar zice de-ale mele că sunt prin mila sa.
Sunt umilit în suflet; ruşinea mă pătrunde, Ţinându-se de mine, oricând şi orişiunde
Şi-mi vâra-n cap credinţa ce zbârnâie ca struna
Că, cel ce-li dă trei steme va şti să-ţi fure una.
Să îndrăznească numai, căci poate ce voieşte.
Din mine ce-ar rămâne, de-ar vrea tot ce doreşte?
ARASP

De-ar fi de altul vorba aş şti să descifrez
Politiea-nţcleaptă pe care s-o urinez.
Când un supus ajunge să fie mult prea tare, Chiar dacă n-are crime, nici inocenţă n-are.
Nu mai aştepţi să-nceapă şi pofta să şi-o facă;
I-o crimă-a contra ţării, când legea vrea s-o-nlreacă
Cel ce conduce ţara prudent, să-l şi oprească
Spre-a nu ajunge, astfel, mai greu să-l pedepsească.

Ar sugruma, dând ordin, cu vorbe chibzuite

Sau relele visate sau cele plănuite.

Dar, maiestate, prinţul e mult prea bun ostaş, Cum v-am mai spus.
PRusias
Ascultă, stai pentru el chezaş?
Răspunzi ce poate face pornit ca să răzbune

Pe Anibal, şi-n frate lovind, precum se spune?
Nu simţi că el nu pune pe-acelaşi plan egal
Pe Anibal în groapă şi-amorul lui Atal?
Nu; ţese răzbunarea; aceasta-i este vrerea
Căc î are şi motivul, cum are şi puterea;
E steaua adorată de ale mele state;

Poporul îl iubeşte, întregile-i armate;
Stăpân pe-a sa oştire, va asmuţi poporul
Să calce restul forţei ce-o are domnitorul.
Cu restul ce-mi rămâne, deşi e obosit, Nu şi-a pierdut tăria fiindcă n-am murit, Voi căuta cu râvnă şi-un dram de dibăcie, Punând în preaslăvire un strop de silnicie, Să-l izgonesc cu cinste, vârând, dar cu măsură, În toată preţuirea, mânia-mi fără ură.
Dar, dacă nu m-ascultă sau dacă mi s-o plânge, Deşi mi-a dat trei sceptre, de-ar fi să trec prin sânge, Şi statul în ruină să-l văd îngenuncheat.
ARASP

Soseşte.