Nicomed, Atal.

ATAL

Eu mă retrag, alteţă, de sunt inoportun.
NICOMED

Nu, prinţe, căci o vorbă aş vrea să vă mai spun.
La dreptul meu de frate mai mare-am renunţat, Şi am uitat de tronul ce-mi este destinat;
Dorind, ca om, să-mi apăr iubirea, nu mişel, V-am şi rugat, alteţă, să procedaţi la fel;
Ca-n planurile voastre, luptând ca un bărbat, Să nu vârâţi pe rege, nici Roma, v-m rugat
Dar, sau vă e prea slabă memoria, sau mică, Că faceţi doar ce unii prieteni vă indică.
ATAL

Dar numai voi, alteţă, să uit mă obligaţi, Căci nu doriţi ca toate-ntre noi să egalaţi.
Vă dezbăraţi de dreptul întâiului născut;
Dar, oare, de prinţesă fugit-aţi cum am vrut?
Zvârliţi-a voastre glorii care vă fac slăvit;
Virtuţile prin care sunteţi ca şi vrăjit!
De sceptrele-ntreite din şase bătălii, Uitaţi, de împlinirea-atâtor vitejii!
Cu astfel de-ajutoare nu vă-ndoiţi de voi!
Dar faceţi pe prinţesă s-aleagă între noi:
N-o mai lăsaţi să vadă cununile de glorii, Ce vi le-au pus pe frunte atâtea mari victorii;
Ba, faceţi-o să uite măcar pentru o dată, Şi faptele de arme şi viaţa ne-nfricată;
Sau contra ei şi-a voastră, primiţi, ca pe tipsie
Şi regele şi Roma s-apese cu tărie
Puţinul pân-acum ce ei au dobândit, V-arată că vor trage puţin la cântărit.
NICOMED

Da, văd, n-aţi stat la Roma chiar fără de folos, Căci v-apăraţi cu farmec şi-atât de generos.
De vă lipseşte suflet, aveţi, în schimb, umor.
SCENA 7

Arsinoe, Nicomed, Atal, Arasp.

ARASP

Vă cheamă suveranul!

NICOMED
Acum?

ARASP

Poruncitor!

ARSINOE

Da, prânţe, calomnia uşor e nimicită.
NICOMED

Aluzia, ce-o faceţi îmi e nelămurită, De adevărul ăsta nu mă-ndoiesc vădit, înaltă doamnă.
ARSINOE

Dacă nu v-aţi fi îndoit
Nu-i aduceaţi, cu scopul ce-atât v-a mângâiat, Pe Zenon şi-mpreună cu el, pe Metrobat.
NICOMED

Voiam, secretul, doamnă, tăcerea să-l păzească;

Dar m-aţi silit cu forţa să-i pun ca să vorbească.
ARSINOE

Da, i-a silit dreptatea, nu-a voastră dărnicie;

Aceste slugi, fidele, în veci nu pot să fie;

Şi au vorbit mai multe decât le-ar fi plăcut.
NICOMED

Îmi pare rău, regină, dar numai voi aţi vrut.
ARSINOE
Îmi face chiar plăcere; sunt numai supărată

Că v-am văzut virtutea atât de rău pătată;

Că mai aveţi un titlu faimos şi grăitor:
Frumoasa meserie de prost corupător.

NICOMED

Că i-am corupt, regină, mă acuzaţi pe mine?
ARSINOE

Eu am doar neplăcerea; voi, lanţul de ruşine.
NICOMED

Şi credeţi, că prin asta, ei pierd orice valoare?
ARSINOE

Nu; eu reţin, alteţă, ce-au spus cu glasul tare.
NICOMED

Ce-au spus ca să vă placă şi le-acordaţi crezare?
ARSINOE

Două cuvinte care vă dau o faimă mare.

NICOMED

Care-s aceste vorbe ce-atâta v-au vrăjit?

ARASP

Întârziaţi, alteţă, iar regele-i mâhnit.
ARSINOE
Vi le va spune dânsul; nu-ntârziaţi prea tare.
NICOMED

Da; vă pricep regină, întreaga înjghebare:

Iubirea conjugală uitând pe cea de tată, O să vă dea iertarea iar mie crima toată.
Dar.

ARSINOE

Isprăviţi, alteţă; ce-nseamnă acest „dar"?
NICOMED

Două cuvinte, doamnă, cu sensul foarte clar.

ARSINOE

Care-s aceste vorbe ce-atât v-au fermecat?

NICOMED *

Să-l întrebaţi pe rege; eu, am întârziat.
SCENA 8

Arsinoe, Atal.

ARSINOE

A noastră-i biruinţa, Atal; iar Nicomede înşelăciunii sale vedea-vă ce-i succede.
Cei doi aduşi în grabă sub greaua acuzare
Să spună că, de mine, atraşi sunt, să-l omoare
Au fost corupţi de dânsul ca să mă defăimeze, Dar n-au putut secretul oribil să-l păstreze.
M-au acuzat desigur, dar au mărturisit

Infama înscenare ce prinţul mi-a urzit.
În faţa unui rege-adevărurile-s tari!
Din inimă ţâşnite găsesc porţile mari!
Minciuna-i dovedită uşor la un mişel!
Au vrut ei să mă piardă, dar l-au pierdut pe el!

ATAL

Sunt mulţumit că toată această impostură
Ţi-a dat o măreţie mai naltă şi mai pură, Dar dacă mai de-aproape vom cerceta ce este
Şi să te smulgi, putea-vei din mrejele aceste, Nu vei sfârşi, nefrântă de-un cât de mic scrupul, Pentru doi făr'delege să ai un gând credul.
Aceste două cutre au spus fără ruşine, Că sunt de el corupte, precum sunt şi de tine;
Dar contra-atâtor glorii şi-atâtor fapte mari, Mai are preţ o vorbă rostită de tâlhar?
Un trădător nu este demn, mamă, de crezare.

ARSINOE

Eşti generos, văd bine, Atal; ai suflet mare;
Chiar la rivali tu lauzi virtutea, din dreptate.

ATAL

Îi sunt rival, ştiu bine, dar îi mai sunt şi frate.
Suntem de-acelaşi sânge iar sângele din mine
Defăimător nu-l vede şi vrednic de ruşine.
ARSINOE

Deci mai curând îţi vine să crezi că-s asasină, Când pierderea-mi e-aproape, de nu-l văd în ruină?
ÀTAL
Abia îi cred pe martori când îl lovesc în plin;

Dar când te-acuză, mamă, îi cred şi mai puţin.
Virtutea ta pluteşte mai sus de orice crimă; îndură, pentru dânsul, să am puţină stimă:
A sa, aici la curte, pizmaşi i-a dăruit, Ce-n faţa ta dorit-au să-l piardă negreşit;
Căci, lovitura asta, din ură înjghebată, Ar vrea să terfelească o viaţă minunată.
Eu, dacă pot prin mine de altul să vorbesc, Ce simt în mine însumi şi-ntr-însul bănuiesc.
Cu-acest rival prea mare, lucrez deschis, pe faţa, Dar nu-i insult onoarea, nu-i atentez la viaţă, îmi caut ajutoare şi-o fac chiar maiestos, Şi cred că dânsul este la fel de generos, Că n-are decât planuri născute din victorii
Şi că nu-mi taie calea decât cu-a sale glorii.
ARSINOE

Nu ştii ce-i lumea; curţii nu-i ştii orânduirea.
ATAL

Dar nu ca prinţ se cere să onorezi iubirea?
ARSINOE

Ca un copil de dânsa vorbeşti, necugetat.
ATAL

Numai virtuţi văzut-am la Roma, cât am stat.
ARSINOE

O să te-nveţe vremea, prin funcţia ce-o să ai, Virtuţile cerute-n a regilor alai.
If
Dar, dacă-ţi este prinţul şi frate şi de-o seamă, Să-ţi aminteşti de-asemeni că eu sunt a ta mamă;
Şi orice îndoială în suflet te-ar răpune, Să mergem ca să afli şi regele ce spune.
ACTUL IV
SCENA 1

Prusias, Arsinoe, Arasp.

PRUSIAS

Arasp, să intre prinţul., (Arasp iese.)
Regină, nu e bine

Să mă străpungi în suflet cu-atâtea lungi suspine, Iar inima-mi cu-aceste dureri nu e nevoie
S-o-ncarci, când doar c-un zâmbet ai totul după voie.

Aceste lacrimi scumpe de ce te-ar apăra?

Pun crima-i la-ndoială sau inocenţa ta?
Simţi că, măcar în treacăt, ce dânsul mi-a vorbit
A zdruncinat credinţa în care-s neclintit?
ARSINOE

Vai! Cum să uiţi, stăpâne, injuria pe care
O face inocenţii, ca-n zbor, o defăimare?
Şi sunt minciuni în lume atâta de ciudate încât să dea virtuţii întreaga puritate?
Va mai rămâne veşnic un rest de îndoială
Ce va mânji de-a pururi cea mai înaltă fală.
Câţi bârfitori nu umbla chiar prin palat, aici?
Câţi dintre-nflăcăraţii lui Nicoiricd amici, Ştiindu-mă bârfită de el care-i slăvit, N-or crede că iubirea-ţi m-a dezvinovăţit?
Şi dac-o pată mică pe numele-mi durează, Iar cel mai mic din ţară în suflet o păstrează, Sunt vrednică de tine? Şi crezi că nu-i prea grea
Această suferinţă în plâns a mă scălda?
PRUSIAS

Ah! Inima-ţi se teme putând să bănuiască
Un soţ ce te iubeşte şi-i drept să te iubească.
După ce-a fost bârfită, o cinste-i mai curată;

Mai tare străluceşte când vede că-i pătată.
Dar Nicomed soseşte şi-am hotărât ea azi.
SCENA 2

Prusias, Arsinoe, Nicomed, Arasp, gărzi.

ARSINOE

Stăpâne, îndurare pentru-acest fiu viteaz!

Te-ndură de acela ce ţări a subjugat!
Îndură-te de braţul cu lauri încărcat!
NICOMED

Cum, doamnă? Doar fiindcă trei sceptre-am cucerit, În dauna-mi tot fiul vă este răsplătit?
De-a fi condus armate în Asia învinsă, Că însăşi Roma voastră de pizmă e atinsă?
De-a fi păzit prea harnic a regelui victorii?

De-a fi umplut palatul prea mult cu-a mele glorii?

De-a fi urmat prea bine ce ştiu prin Anibal?
Dacă de milă-i vorba, alegeţi; mi-e egal.
Priviţi a mele crime, dar mai adăugaţi
Că am crezut în răii de alţii cumpăraţi, Că sunt deschis la suflet şi că gândesc cinstit, Şi că a lor minciună m-a prins nepregătit.
Acestea nu sunt crime, ci glorii când trăieşti
Departe mult de curte, în lupte ostăşeşti;
Când n-ai decât virtutea gândirii, păzitor, N-ai remuşcări şi astfel nu eşti bănuitor.
ARSINOE

Nu-i criminal, stăpâne; da, recunosc dar, iată:

De-a vrut ca de ocară să fiu în veci pătată, A ascultat de ura celor cu el de-o seamă
Pe care le-o inspiră mereu vitrega mamă.

În sufletu-i de scârba aceasta chinuit, Mi-mpută nişte fapte de care e lovit:
Că Anibal, în ciuda credinţii răspândite, E victima mâniei unei terori cumplite, Că-ncredinţează faima şi dreptul libertăţii, Mai lesne deznădejdii ca ospitalităţii;
Mâniile, teroarea-s a mele, mi se zice.

Dar, de-a găsit un farmec doar el, în Laodice, De vină-s eu că are şi-Atal un ochi isteţ;
Eu siluiesc şi Roma că-i dă reazem de preţ;
Şi-afirmă că, prin mâna-mi, îi vine ce-l răneşte, Ca să-şi răzbune mortul, salvând tot ce iubeşte.
De-a vrut să mă alunge perfid de lingă tine, Pentr-un gelos, stăpâne, eu mi-o explic prea bine.
Zadarnica lui trudă nu-mi căşunează mie;
Eu ştiu că-ntreaga-mi crimă e că îţi sunt soţie;
Că titlul ăsta cere ca să mă persecute;

Căci dincolo de dânsul', ce poate să-mi impute?

De zece ani de când e şef de oştiri prin lume, Am refuzat să laud mereu al său renume?
Iar când a fost nevoie de-un ajutor din ţară, Şi-a cărui neglijare l-ar fi făcut să moară, Cine-a luptat mai aprig, un ajutor să-i dea?
Cine-a vegheat să-l scape mai mult ca grija mea?

Avut-a lângă tine un sol mai credincios, Ca să trimită hrană, bani, oameni de folos?
0 ştiţi, o ştiţi, stăpâne, iar drept recunoştinţă, Că l-am slujit atâta cât statu-mi-a-n putinţă, El vrea să mă gonească, acum, de lângă tine, Dar neagra-i gelozie-l explică foarte bine, Cum am mai spus.
PRUSIAS

Răspunde; Ce-ai de răspuns, ingrate?

NICOMED

Admir că, pentru mine, e numai bunătate.

N-o să vă spun că, toate aceste ajutoare

Ce mi-au păstrat, printr-însa şi viaţă şi onoare, Şi-acum, în faţa voastră, le-ntinde triumfal, Contribuiau, prin mâna-i, să-nalţe pe Atal;
Că prin a mea purtare îi aduna zorit, Şi pregătea, de-atuncea, ce azi ni-i dezvelit.
De orice sentimente a fost sau nu mânată, Să-i judece doar cerul ascunsa judecată
Căci pentru mine cerul de dânsa juruit

Ne va-mpărţi dreptatea, cum este de dorit.
Cum, doamna, aparenţa ne-a-nfăţişat-o bine
Vreau să vorbesc de dânsa, căci ea vorbi de mine, Şi în folosul vostru vă amintesc să ştiţi, Că amânaţi prea tare doi răi să pedepsiţi.
Pe Metrobat şi Zenon zvârliţi-i la supliciu, Doar de la voi virtutea vrea demnul sacrificiu:
Ei au învinuit-o şi, dac-au retractat
Ca să-i redea onoarea, pe fiu l-au acuzat, Deci crima lor e-ntreagă iar moartea lor e justă, Căci prea şi-au râs în voie de o persoană-augustă.
Insulta îndurată de cei cu noi pe-o treaptă, în sânge se repară şi printr-o moarte dreaptă:
Tăgada, niciodată, nu iartă bârfitorul.

Se cere ca în chinuri să piară impostorul;

Sau, altfel, veţi expune al vostru neam regal
Uşurătăţii unui duh veşnic neloial.
Periculoasă-i pilda; suntem ameninţaţi
De vreţi ca bârfitorii să fie apăraţi.
ARSINOE

Vai! Sire, pedepsi-vei a lor sinceritate, Când vorbele printr-însa rămân adevărate?
Cine-arătă, în contra-mi, întreaga-i mişelie?
Cine mă-ntoarse-n viaţă şi mă redă soţie?
Cine-a oprit sentinţa, stăpâne generos, Şi-a tăinuit aceasta, doar în al meu folos?
Sunteţi dibaci, alteţă şi prea neînfrânat.
PRUSIAS

Te apără; mai lasă-l acum, pe Metrobat, Şi ispăşeşte faptul murdar de-a terfeli.
NICOMED

Nici voi nu credeţi, sire, că am ce ispăşi!
Un om asemeni mie o ştiţi, este mai demn
Şi când e plin de vină, se poartă mai solemn, Că datoria-i cade doar printr-o crimă grea, Iar gloria-i se-ascunde semeţ sub forţa sa.
Să vă revolt poporul, să zvârl a voastre-armate

În sprijinul reginii atât de oprimate;
Să vin cu-arma-n mână şi-n contra lui Atal
Şi chiar a Romei poate, s-o scap de-un trai fatal;
Să năvălesc în ţară, când mi-i atât de dragă, Cu oştile-nvrăjbite şi-Armenia întreagă;
Un om ca mine toate aceste-ar săvârşi
Dacă credinţa faţă de voi i-ar amuţi.
Căci mârşăvia-i jocul ce-ntre mărunţi se joacă;
De-aceea doar femeii îi e sortit să-l facă.

Deci, pedepsiţi pe Zenon cât şi pe Metrobat, Pentru regină, sire, sau pentr-un fiu soldat.
În ultima secundă ne-o cere conştiinţa;
Când zeii ne ascultă dispare-ngăduinţa;
Iar ticăloşii ăştia, simţind că o să moară, Vor mai putea să nege, ce-au spus, şi-a doua oară.
ARSINOE

Stăpâne, vai.

NICOMED

Regină, să nu uitaţi să spuneţi
De ce la ispăşirea lor justă vă opuneţi;
Căci ne lăsaţi să credem că ar putea avea, Sub ştreang, regrete multe ce nu vă vor plăcea.
ARSINOE

Priveşte-n contra-mi ura-i, cât de cumplit se zbate;
Mă face criminală când eu îi dau dreptate; însă prezenţa-mi, sire, văd bine că-l irită;
Aflând că plec, gândirea i-o fi mai potolită

Şi-i va calma simţirea atât de magnanimă, Păzindu-l să mai facă în viitor vreo crimă.
Nu; nu-ţi mai cer, stăpâne, ca din compasiune
Să întăreşti un sceptru, să-l am protecţiune, Şi nici pentru-apărarea persoanei lui Atal, Să împărţeşti în pace, la fraţi, dreptul regal:
Amicii tăi din Roma de-au vrut să-mi fac-un bine

Au pus la cale asta, ei singuri, fără mine.

Căci te iubesc stăpâne, şi-aşa te voi urma
De-ndată ce la pieptu-mi sfârşitul ţi-l vei da, Iar pe-a ta groapă-ntâia durere va jertfi în lacrimi al meu sânge spre-a nu te părăsi.
PRUSIAS

Vai, doamnă!

ARSINOE
Da, stăpâne, în clipa-aceea grea

Suflarea-ţi de pe urmă va-nchide soarta mea.
Cum rege n-o să-mi fie pe viaţă niciodată, Ce-ar mai putea să mi facă? De ce-aş fi înspăimântată?
Tot ce mai cer e numai ca, fiul meu iubit, Care pe prinţ, aicea, l-a prea neliniştit, Să poată să se-ntoarcă la Roma, neştiut, Şi să trăiască unde de mic a fost crescut;
Să târâie acolo, cu viaţa-i umilită, Iubirea-ţi pentru mine prea slabă şi zdrobită.
Acest prinţ te slujeşte şi-şi va mări slujirea, Când n-o să fie nimeni să-i supere privirea;
Nici teamă de a Romei pedeapsă să nu-ţi fie, Căci contra ei, el are destulă voinicie:
Cunoaşte multe taine prin marele-Anibal, Acest erou ce Romei i-a fost mereu fatal;
Că-n Asia se ştie şi-n Africa cuprinsă, Ce-i Antioh şi unde-i Cartagina învinsă.
Deci, mă retrag, stăpâne, ca-n toată libertatea

A sângelui căldură să-ţi cheme bunătatea;
Şi-apoi nu vreau în faţă să-ţi stau neapărată, Când de un prinţ cu faimă cumplit sunt insultată.
Nu vreau să fiu silită să te-asmuţ prea bine
În contra unui falnic fecior ce-i demn de tine.