— „Când stai în pragul casei, e soarele în prag !

Când treci visând prin noaptea pădurilor de fag,

Reverși lumina-n noaptea dumbrăvilor ca luna ;

Oh, cât ești de frumoasă, tu nu pricepi, Hiltruna !

Când treci în zori pe colnic în albul tău veșmânt,

Cu ochii mari și-albaștri, cu părul dat în vânt,

Tu-n iernile vieței ești zi de primăvară !

Sălbatico ! Mă doare, când știu că ești barbară

Iubești pădurea numai; cu ochii tăi frumoși

Tu vreai să-mbeți, copilă, bărbații-ntunecoși

Cu plete lungi pe umeri, cu bărbi ce te-nspăimântă

Puternici ca mânia pe care ei o cântă

Cu glasuri răgușite, când pleacă la război!

De ce zâmbești ? Aruncă cununile de foi

Și pune diademă pe fruntea ta senină !

Ce-ți pasă dac-ai noștri la alte legi se-nchină !

O, de-ai vedea tu Roma cu turnurile ei,

Cu lume și lumină, cu roiuri de femei

Frumoase ; și-ntre ele ca draga mea nici una,

Ca fata cea frumoasă din codru, ca Hiltruna !“

Ca un copil ce-ascultă povești cu sori apuși,

Așa-l ascultă fata cu ochii mari și duși.

Ea tremură și-n ochii lui Tibull lung privește ;

Ar vrea să zic-o vorbă, n-o zice și roșește,

Ea simte că-i străină și neamul ei barbar !

Ah, ce frumoase vorbe din rostul lui răsar ;

El e roman, e nobil, deprins la vitejie !

Nici un bărbat din neamul lui Aripert nu știe

Să-i spună ei cuvinte așa de dragi ca el.

În urmă ea zâmbește : — „Ah, nu, că e mișel

Un suflet când își uită pe-ai săi! Și mă-nfioară

De fulger să m-apropiu, căci fulgerul omoară !

O, lasă-mă !“ și fuge prin desetul de fagi,

Dar parcă-i vin alături cuvintele lui dragi.