Pe umeri pletele-i curg râu

Mlădie, ca un spic de grâu,

Cu șorțul negru prins în brâu,

O pierd din ochi de dragă.

Și când o văd, îngălbenesc;

Și când n-o văd, mă-mbolnăvesc,

Iar când merg alții de-o pețesc,

Vin popi de mă dezleagă.

La vorbă-n drum, trei ceasuri trec

Ea pleacă, eu mă fac că plec,

Dar stau acolo și-o petrec

Cu ochii cât e zarea.

Așa cum e săracă ea,

Aș vrea s-o știu nevasta mea,

Dar oameni răi din lume rea

Îmi tot închid cărarea.

Și câte vorbe-mi aud eu!

Toți frații mă vorbesc de rău,

Și tata-i supărat mereu,

Iar mama, la icoane,

Mătănii bate, ține post;

Mă blestemă: De n-ai fi fost!

Ești un netot! Ți-e capul prost

Și-ți faci de cap, Ioane!

Îmi fac de cap? Dar las să-mi fac!

Cu traiul eu am să mă-mpac

Și eu am să trăiesc sărac,

Muncind bătut de rele!

La frați eu nu cer ajutor,

Că n-am ajuns la mila lor

Și fac ce vreau! Și n-am să mor

De grija sorții mele!

Mă-ngroapă frații mei de viu!

Legat de dânsa, eu să știu

Că am urâtei drag să-i fiu?

Să pot ce nu se poate?

Dar cu pământul ce să faci?

Și ce folos de boi și vaci?

Nevasta dacă nu ți-o placi,

Le dai în trăsnet toate!

Ori este om, de sila cui

Să-mi placă tot ce-i place lui!

Așa om nici vlădica nu-i

Și nu-i nici împăratul!

Să-mi cânte lumea câte vrea,

Mi-e dragă una și-i a mea:

Decât să mă dezbar de ea,

Mai bine-aprind tot satul!