Dunărea vorbea cu Oltul:

Tu, copile drag al meu,

Zbuciumat tu vii la vale

Tulbure mereu

Plouă mult la voi la munte,

Sate și câmpii de-neci,

Ori ți-e firea ta de-a rupe

Maluri pe-unde treci?

Rup și maluri câteodată

Și fac holdele de pier,

Iar când plouă mult la munte

Cap de om eu cer.

Dar nu-i asta, maică sfântă,

Nu de asta-s tulburat,

Ci de câte văd mi-e milă,

Maică, și-i păcat!

Tu, pe unde-alergi prin lume,

Vezi și țări și munți frumoși,

Neamuri ce-și vorbesc ferice

Graiul din strămoși.

Toate laudă pe Domnul,

Libere-a trăi cum vor,

Vesele fiind de viața

Și de soarta lor.

Vezi și-aici poporul nostru

Cel din veac adus pe-aici,

Sprintene și mândre fete

Și flăcăi voinici.

Și ți-e dragă țara asta

De români, căci te iubesc

Dar tu nu cunoști de-a-ntregul

Neamul românesc!

Eu de unde vin, mâhnitul,

Furios spre șes scobor,

Căci de unde vin, e spaimă.

Groază și fior.

Tot români sunt și pe-acolo,

Neam din veac pe-aici adus,

Dar pe gâtul lor și astăzi

Jugul este pus.

Ei n-au voie să-și vorbească

Graiul strămoșesc ce-l au,

Iar în coasta lor de-a pururi

Sulițele stau.

Sfânta libertate este

Nume gol pe-al lor pământ:

Cei nedrepți sunt cei puternici,

Singuri au cuvânt!

Ah, de mila lor eu, maică,

Vin așa de tulburat,

Și de ciudă pe dușmanii

Cei ce l-au călcat.

Iar de-nec și mal și oameni,

Nu mai știu ce fac nici eu

Că mă simt de-atâta jale

Tulbure mereu!