Nu-nțelege vorba, sire.

Zice-același general,

Camarazi, să nu vă mire

Că-ntr-acest spital

Nu-nțeleg nici doi cuvântul

Ce-l vorbim, căci li-e străin,

Sunt vitejii din pământul

Cel de râuri plin,

Pe-unde trec ei veseli vara

Peste munții suri și goi;

Ei de-acolo sunt, din țara

Turmelor de oi...

Scoborând din munți de-a dreptul

Par în lupte-oșteni bătrâni,

Ați văzut cum pun ei pieptul

Sire, sunt români.

Astfel zice generalul

Către tânăru-mpărat,

La Veneția-n spitalul

Cel improvizat.

În supremele momente

Când căzură peste noi

Alte patru regimente,

În amurg cu ploi

Adunați românii-n vale

Zid în urmă ne-au rămas,

Stăvilind dușmanii-n cale

Până ne-am retras.

Câți de moarte-atunci scăpară

Zilnic în spitale curg;

Toți ca leii se luptară,

Tinere Habsburg;

Și-au murit pentru-mpăratul

Sute de viteji de-ai mei

Dar acest de-aici, din patul

Șapte sute trei,

Care zace-așa-n neștire

Și-i lipsește brațul stâng

Îl salut! Dă-mi voie, sire,

Mâna să i-o strâng.

Noaptea scoborî cu ceață,

Luptelor sfârșit punând,

Până-n trista dimineață;

Și rănit zăcând

Printre morți ce-umpleau hotarul

Lângă steagul ce-l avea

Strâns în dreapta sa, stegarul

Singur se zbătea.

Mâine-n zori o să-l găsească,

Mâine-al vostru steag, români,

Mâine stema-mpărătească

La dușmani în mâini!

Ah! și nimeni viu pe-aproape

Dintre-ai săi, ca-ntr-ajutor

El chemându-l, să-și îngroape

Sfântul steag al lor!

Și el n-are, n-are-o mână,

Că-n bucăți l-ar destrăma

Și cu mâinile-n țărână

Groapă i-ar săpa!

I-ar săpa-o-n stânci cu dinții,

Și-ar muri apoi râzând!

Iată, Doamne-al biruinții,

Tu i-ai dat un gând:

Steagul său, de lângă cruce

Până-n poala dedesubt

Dând cu dinții să-l apuce

Rând pe rând l-a rupt!

Și lăsând prăjina goală,

Ocoli păduri și stânci,

Doborât de răni și boală

Și târât pe brânci

Printre străji și printre cete

Ziua stând ascuns prin văi,

Pân-a patra zi când dete

De fârtați de-ai săi.

N-avea grai, de răni umplutul

Suflet, vai n-avea defel

Dar un steag, pierdut crezutul,

Brâu în sân la el!

Cald bătea-n ferestre-amurgul;

Nimeni n-a mai zis nimic,

Și, plecat spre pat, Habsburgul,

Cătr-acest voinic,

Blând l-a sărutat pe frunte;

Spre români întors apoi:

Vara, pășunând pe munte

Turmele de oi,

Și-adunați pe lângă masă

Iarna la ospăț și nunți,

Spuneți tuturor de-acasă

Celor de prin munți,

Și le-nseninați viața

Cu cuvânt înălțător,

Că pe-un soț de-al vostru-n fața

Voastr-a tuturor.

Sărutându-l împăratul

L-a numit copil al său

Și c-am stat plângând pe patul

Bietului flăcău!..