Măicuță dragă, cartea mea

Găsească-mi-te-n pace!

Pe-aici e vânt și vreme grea,

Și-Anton al Anei zace

De patru luni, și-i slab și tras,

Să-l vezi, că-ți vine plânsul,

Că numai oasele-au rămas

Și sufletul dintr-însul.

Apoi, să știi c-a fost război

Și moarte-aici, nu șagă:

Cădeau pe dealuri, dintre noi,

Ca frunza, mamă dragă.

Și-acolo-n deal, cum fulgera,

Un plumb simții că vine

Și n-avu loc, cât larg era,

Decât în piept la mine.

Mi-e bine-acum, și-așa socot

Că nu va trece luna

Și-oi fi scăpat de-aici detot.

Dar vezi te rog de una:

Să nu mai faci cum ai făcut

S-aduni la tine satul,

De veselă că ți-ai văzut

Acasă iar băiatul!

Să vezi pe-aici și ciungi și-ologi!

Hristos să-i miluiască!

Tu mergi la popa-n sat să-l rogi

O slujbă să-mi citească.

Puteri de nu vei fi având

De plată, vorba-i lasă,

Că-i voi lucra o zi, oricând,

La-ntorsul meu acasă.

Pe Nuțu vi-l lăsasem mic,

Cu creștetul cât masa

O fi acum ștrengar voinic

Și vă răstoarnă casa?

Făcutu-i-ați și lui la fel

Căciulă, cum am vrut-o?

Aveam o piele-n pod, de miel,

Doar nu veți fi vândut-o?

Nevestei mele să-i mai spui

Să-mi cumpere o coasă,

Cea veche nu știu este-ori nu-i

Și-o fi acum și roasă

De când rugina scurmă-n ea.

Să-mi văd, o date-ar sfântul,

Cum cade iarba-n fața mea

Și-mi bate-n plete vântul!

Ea lupte-se cum biet o știi,

C-așa ne dete soartea,

Că și noi ne-am luptat pe-aci

Cu greul și cu moartea;

Dar l-a ajuns și pe harap

Blestemele și plânsul,

Că noi i ne-am ținut de cap

Și-ntrarăm după dânsul.

Și i-am făcut, măicuță, vânt!

L-am scos detot din țară,

Măcar stătea pe sub pământ

Și nu ieșea pe-afară.

Și-am prins și pe-mpăratul lor,

Pe-Osman nebiruitul,

Că-l împușcase-ntr-un picior

Și-așa i-a fost sfârșitul.

Păi, ne ținea pesemne proști,

Să-și joace hopa-tropa,

Că nu puteam să batem oști!

Dar poate taica popa

V-a spus de prin gazeturi tot

El cum și-a dat juncanii?

Acum i-aș cumpăra, să pot,

Dar nu mai am, azi, banii.

Mă doare-n piept, dar nu să țip,

Și-așa mi-e dor de-acasă,

Și-aș vrea să plec, dar nu e chip

Că vodă nu mă lasă.

Dar uite, nu e nu știu cât

O lună chinuită,

Și-o să te strâng de după gât,

Măicuța mea iubită...

. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .

Așa mi-a spus Ion să-ți scriu,

Iubească-ți-l pământul!

Și-am tot lăsat, pân-a fost viu,

Și-mi țin acum cuvântul.

Să te mângâie Dumnezeu,

C-așa e la bătaie

Și-am scris această carte eu,

Căprarul Nicolae.