Sunt cu ceară picurate

Filele-n bucoavna mea,

Dar citesc, cum pot, în ea.

Spune-acolo de-o cetate

Care Neamțul se numea

Și-au zidit-o, spune-n cronici,

Nemți, germani sau teutonici.

E ruină azi de veacuri.

Unde-o fi? Vezi asta-i greu!

Cine credeți că sunt eu

Ca să știu atâtea fleacuri!

Cui va ști, îi dau un leu.

Zici că afli-n cărți de școală?

Aș! Rămâi cu mâna goală.

Deci, în ceasul dimineții,

Când prânzesc acei ce au,

În cetate-aici erau,

Lângă comandantul pieții,

Toți străjerii și-așteptau,

Povestind și-ntinși pe iarbă,

Chisălița să le fiarbă.

Dar, pe când Guzgan răstoarnă

Mămăliga din ceaun,

Din clopotniță Tăun

Sun-afurisit din goarnă.

Unu-i strigă: Ești nebun!

Altul: Ce-ai tu dacă strigă?

I-o fi dor de mămăligă.

Dar se-ntorc spre zid plăieșii;

Văd pe șes un nor de oști.

Măi Istrate, tu-i cunoști:

Turcii sunt? Ba, parcă leșii,

Vin încoace. Păi, sunt proști?

Bat și ei cel drum, ca mânzul,

Să ne strice nouă prânzul.

Leși erau. Sobiesky-vodă

Rătăci p-aici prin văi,

Căci pe-atunci era la modă

Vara, când plecau la băi,

Regii meșteri în bătăi

Să-și ia drumul încotrova

Totdeauna prin Moldova.

Și plecau fără merinde

Căci așa era bonton

Să mănânce tot plocon,

Ce puteau ici-colo prinde.

Dar acest slăvit Ion

Își avu-n desagi slănina.

Și-i pierdu, să-i bată vina!

Deci, cu oști, vestitul rigă,

Cum umbla pe-aici flămând

Și simți, prin văi trecând,

Aburi calzi de mămăligă,

Știu și eu ce-i dete-n gând,

Că-și opri deodată pasul,

Tot trăgând în vânt cu nasul.

E vrun praznic în cetate.

Ștefan vodă... El mi-ar da!

Cred că nu, măria ta,

Că-i un drac și jumătate,

Nu prea dă, că-i el așa.

Mie, nu? Să-ncrunt sprânceana!

Eu ori el bătu Vieana?

Domn ca mine cât trăiește

Nu-i deprins să-nghită-n sec.

Iar un general zevzec,

Răspunzând pe latinește

Zise: Dobre ciolovec!

Și-ntinzând sub zid armata,

Iată-l ciolovecul gata.

Și bum-bum apoi cu tunul,

Fir-ar ei de râs, poleci!

Mai pe vine să te pleci,

Cârlănaș! Și dă ceaunul

Mai departe, tu, Berheci,

Că ni-l sparg cu-mpușcătura

Măi Spancioc, mai ține-ți gura.

Dar plăieșii din cetate

Răspundeau vârtos și ei:

Comandantul Onofrei,

Cel cu pletele-ncurcate,

Și cu straiu-ncins cu tei,

Dând adânc zăvorul porții,

Se zbătea ca-n ceasul morții.

Și-au bătut o săptămână

Leșii-n zid; dar zidul, prost,

Sta pe loc, pe cum a fost.

Însuși riga, într-o mână

C-un pistol, din adăpost,

Da pe Ștefan la toți dracii

Și-mpușca la rând copacii.

Deci, văzând că nici nu-l lasă

Să se ducă-n treaba lui,

Și nici pomeneală nu-i

De-a-l pofti la ei la masă,

Și flămând vai, ce mai spui

O luă mai pe departe,

Pe genunchi scriind o carte.

Hai și descuieți odată!

Și tovarăși să vă fim.

Mândru cântec ce mai știm,

Marș francez, fără de plată.

Nu vi-e milă că pierim?

Poate-o ploaie să ne-apuce...

Nu știm drumul, că ne-am duce.

După ce-au citit pitacul,

Onofrei ieși pe zid:

Măi, poleci, eu vă deschid,

Dar să nu vă puie dracul

Să mințiți, că vă ucid!

Iar de marșuri mi-e cam scârbă,

Trageți-mi mai bine-o sârbă!

Iată poarta se descuie.

Leșii,-n vale, pe sub plopi,

Se crucesc, se cred miopi

Ce văd ei? Din cetățuie

Doi cu doi, vro zece șchiopi,

Onofrei ridică tonul:

Un doi, un! Și stați, plutonul!

Cu sprâncenele-ncruntate

Strigă rex: Sto pojo boi?

Cine dracul sunteți voi?

Noi? Plăieșii din cetate.

Zece-am fost, pieriră doi.

Rex făcu o mutră lungă,

De credeai că vrea să-mpungă.

Pentru voi a fost gâlceava?

Dar boierii? Ce gândești!

Noi să știm? Prin Tirchilești.

Domnul unde-i? E-n Suceava.

Dar poporul? La Plăiești.

Drace, asta-i de poveste!

N-ați ascuns prin turn neveste?

Noi? Da ce, ni-e mintea slabă?

Noi suntem creștini curați:

Aștia nu sunt însurați,

Eu de zece ani n-am babă,

Voi după femei umblați?

Zbârlea are-n Huși, săracul,

Dar urâtă, goală-dracul!

Dar comori ascunse-n oală

Și-ngropate! Oale, spui?

Le-am lăsat să facă pui.

Una-i știrbă, și-alta goală;

Nici o pricopseală nu-i!

De le vrei plocon ori pradă

Ia fugi, Zbârleo, și le adă!

Rex atunci: Vă tai grămadă!

Dar a stat cu mâna-n sus

Căci aminte și-a adus

Că-i e teaca fără spadă:

În Liow zălog și-a pus

Spada cea cu steme duble

Pentru-un pol și două ruble!

Dând din mâini ca cel ce-alungă

Gânduri rele: Eu sunt bun.

Apropo, ce-am vrut să spun?

Onofrei, te văd cu pungă,

Dă-mi o mână de tutun.

N-am fumat de-o săptămână,

Pune-l ici, te rog, în mână.

Și-aprinzând chibritu-n pripă,

Mulțumit privea la fum.

Onofrei, să-mi spui acum,

Și-apăsa cu unghia-n pipă,

Cum mi-ai stat tu mie-n drum?

Nu știai tu de-a mea faimă

Ca să stai năuc de spaimă?

Dar glumesc așa! mă iartă,

Ești erou, s-a hotărât,

Deși porți pe după gât

Traistă... hai, și nu-i deșeartă?

O văzui numaidecât

Ai într-însa plumbi, de toate.

Brânză, caș și pâine poate?

Brânză nu, dar am pogace

Ș-usturoi, măria-ta.

Usturoi! Și-l poți mânca?

Dar la urmă, cui i place...

Mon Dieu! Nu te supăra:

Tot făcurăm noi doi pacea:

Ia să văd, cum e pogacea?

Și apucând cu mâini grăbite,

Rupt de foame ca un lup,

Rupe rex, cu toții rup,

Onofrei al meu, iubite,

Vin la neica să te pup!

Și-l pupa viteazul rigă

Și-ndopa la mămăligă.

Ce-a mai fost puțin ne pasă.

Au plecat polonii-n sus,

Iar plăieșii-n jos s-au dus

La Neculcea drept acasă,

Iar acesta-n cărți i-a pus.

Și din Dorna până-n Tulcea,

Toți citesc ce-a scris Neculcea.