Pe-atunci erau vlăstari în lunci

Copacii de-azi, și tineri prunci

Erau bărbații. Colo-n sat

Copile mici; ea le-a purtat

Pe brațe, și e mult de-atunci,

De mult s-au măritat!

Acum pe cârje să proptea!

N-avea puteri, și tot venea.

Pe aici, pe-aici, e drumul lui...

E noapte-acum... ba încă nu-i...

L-am așteptat: atât aș vrea

Să pot de-acum să-i spui!

Dar într-o seară ea simți

Că azi e cea din urmă zi:

Ori vine azi de undeva

Iubitul ei și-o va lua,

Ori dacă nu, când va veni

El n-o va mai afla.

Și n-a venit! Nici n-a-ncercat

Să se ridice de-unde-a stat

Sărmana, căci de-ajuns simțea

Că-n veci de-acum nu va putea

Să plece, nu, și nemișcat

Sta frântă, și murea.

Veni atunci din răsărit,

Pe drum o babă. S-a oprit,

Căci auzise la izvor

Gemut ca de creștini când mor

Și capul fetei l-a proptit

În poala ei ușor.

De jale plâng... Nu pot să-nec

Amarul gând că, iată, plec

Și n-am putut să-l văd măcar

O dată! Ah, e gând amar!

Dar sus, în lumea-n care trec,

Al meu va fi el iar!

Iar sfânta Vineri o privea

Cu milă, Uite! zise ea

Un veac de om tu așteptând

Robit-ai fost de-un singur gând

De-ai fi știut tu, draga mea,

Acestea mai curând!

El și-a uitat de ochii tăi!

De mult s-a-ntors pe alte căi,

Căci lui menire i s-a dat

S-a-ntors de mult și s-a-nsurat;

Flăcăii lui au alți flăcăi:

E Negură-mpărat.

A fost un gemet întreit

Din totul inimii pornit

Și-apoi o liniște de veci!

Din lumea asta într-alta treci.

Și nici nu știi, tu, om trudit,

Ce-i lumea-n care pleci!.

Și sfânta Vineri s-a plecat

Spre moart-apoi, i-a sărutat

Închișii ochi: Te depărtezi

Cu dragul gând, că ai să-l vezi!

Oh, omule, ești înșelat

În toate câte crezi!

A ta e mergerea mereu

Spre țintă drum îngust și greu

Dar ținta niciodată nu-i

A ta! Și-n gând tu tot ce-ți pui

E numai vis, căci Dumnezeu

Te poartă-n voia Lui!