Și era un vuiet jalnic prin porumburile coapte.

Carul-mare scoborâse jos de tot spre miazănoapte

Și-i păreau pe deal înfipte roțile de dinapoi;

Lira ne-nsoțea la dreapta, iar Antares după noi.

Prin răcoarea mult-a nopții îmi vedeam suflarea gurii

Eu mergeam pe strâmta cale de sub marginea pădurii

Obosit și de mânie și de drum îndelungat.

Uneori izbea copita calului descălecat

Pietrele ,-ngrozind tăcerea câtă mă-nsoțea pe cale.

Noaptea neagră tot mai negru văl punea pe neagra vale

Vântul zbuciuma frunzișul și prin stânci la cotituri,

Fioros scotea-n durere muget cu-nzecite guri.

Și urcam, urcam poteca. Parcă m-aș fi dus spre moarte,

Singur, închizându-mi ochii, ca-ntâmplarea să mă poarte,

Unde-o vrea. Mânia-n suflet parcă-mi tot sporea pe drum

Și trecea, trecea și noaptea, și era spre zori acum.

Dar pe culme sus, deodată, Doamne, tu, Părinte-al vieții!

Când ieșii pe culmea goală în răcoarea dimineții,

Sufletu-mi simții deodată liber de uimire plin:

Încetase-acum și vântul, cerul scapără senin.

Iar în zarea limpezită ca un scut de aur luna

Sta pe piscul unui munte, roșiu aurind cununa

Muntelui, și până-n vale ca și ziua luminând.

Iată turle de biserici cum s-arată rând pe rând,

Sate risipite-n lungul văilor, grădini prin sate,

Toate-n alba zare-a lunei și-n răpaos cufundate,

Iată, dealuri pe-unde via își întinde vița ei.

Rîul colo-n negre maluri ca un fulger cu scântei

Ce-alergând în strâmbu-i umblet a-mpietrit păstrându-și locul.

Iar departe, de sub poala codrului, de unde focul

Potolit ardea prin noapte lângă carul ocolit

De bărbați, doinea de-a lungul văilor, ca aiurit,

Tulnicul cel trist la cântec și cu întorsături duioase,

Și cântau cuvinte-acolo, din adânc de suflet scoase?

Prin atâta vraj-a nopții cea cu chip dumnezeiesc.

Trăgănat plângea-n răstimpuri cântecul ardelenesc:

„Colo-n vale la fântână

Două fete spală lână.”