Iar ulciorul mi-a vorbit,

Vrând, se vede, să mă mustre:

În colibile lacustre,

Stând pe scaunul cioplit

De-un druid, eu fui podoaba

Tribului întreg; și-mi fu

Drag pe-atunci. O vezi și tu:

Eu și cu Dalvine roaba,

Fost-am de-un etrusc isteț

Peste lac în luntre-aduse.

El sub lavițe-avea puse

Multe altele de preț,

Cari pe-acele vremi senine

Artă și minuni erau!

Astăzi hârburi poate stau,

Bietele, pe-un raft cu mine!

Și din toate și-a ales

Capul cetelor ilire

Un ulcior să nu te mire

Că suspin așa de des

Un ulcior, și-o roabă, biata!

Văd trecând pe-aici femei,

Și-mi evoc mândrețea ei,

Și-n etern slăvi-voi fata

Cea de-acum opt mii de ani!

Poate, albele ei oase,

Din nămolul apei scoase,

Poți și tu cu doi-trei bani

Să le vezi aici, străine,

Ori altunde-n vrun muzeu.

Am pierit, și ea și eu,

Când din văile vecine

Au venit arcașii goi,

Mulți și tari, zvârlind tăciunii.

Au scăpat pe luntre unii

Dintre-ai noștri, cei vro doi,

Însă cei mai mulți pieriră.

Și de-atunci, pe fund de lac

Și-astăzi părți din mine zac.

Iar pe câte le găsiră

Le-au adus aici, punând

Ciob la ciob ca să mă-nchege.

Ah, dar ce pot înțelege

Câți îi văd pe-aici trecând?

Văd și ei o oală spartă

Dintr-un lut sărac și prost:

Eu, ce-ntr-alte vremi am fost

Ultima putință-n artă.

Și desenul meu! Ușor

C-un cărbune de pe vatră

Mult mai bine-l fac pe-o piatră

Azi copiii-n jocul lor!

Tu ai sufletul mai larg,

Scapă-mă! Ce chin ai stinge,

Dacă-n lături m-ai împinge

Ca să cad și să mă sparg!

Cât m-a-nduioșat ulciorul!

Și-aș fi vrut să-i fiu pe plac,

Însă ce puteam să fac?

Să mă vază păzitorul,

Iar a doua zi, fatal,

Să m-arăte prin ziare:

Un nebun, pe cât se pare,

În muzeu, și-un criminal!

Și-am întors fără speranță

Ochii și-ncepui s-admir

Cum stăteau pe raft în șir

Acele de siguranță.