M-ai strâns ieri cu mânie-n crâng

De brațul stâng —

De ce mă spui la toți că plâng?

„Să nu te văd cu vrun flăcău,

Că dai de rău!“

Dar ce, mă rog, sunt robul tău?

N-am plâns și nu te lăuda!

Am plâns, ba da,

Dar nu pentru mustrarea ta!

M-au întâlnit așa pe drum,

Mai știu eu cum,

Iar tu ești mânios și-acum!

Și-a fost și soră-ta cu ei;

Veneau tustrei,

Și-am stat puțin, și ce mai vrei?

N-am voie nici atât, eu nu?

Dar ce crezi tu,

Și ochii să mi-i scot de-acu?

Ai răsărit ca din pământ —

Ei, Doamne sfânt,

Îți sunt nevastă, soră-ți sunt,

De nu mă lași din ochi mereu?

Nu pot și eu

Să mă-ntîlnesc cu cine vreu?

„De unde viu? Ce cat în prund?

Ce flori ascund?“

Ești mamă tu, ca să-ți răspund?

Și-uitându-te și-n jos și-n sus

Scrâșnind mi-ai spus:

„Săracă fată!“ și te-ai dus.

Săracă! Dar de ce să fiu?

Pe suflet viu,

Cu nici o vină nu mă știu.

Apoi de ce tot spui și spui

Că, de tăcui,

E semn că vinovată fui?

Ce semn? Tăcui așa mereu,

Că-mi fu cu greu,

Și ce-ți puteam răspunde eu?

De-aș fi jurat pe-un rai de sfinți,

Tu, printre dinți,

Mi-ai fi răspuns la toate: minți!

Că și ce nu-i și nu-i, tu vezi!

Te-nveninezi,

Și toate câte-ți par le crezi!

Și-am plâns și ieri, gândeam că mor

Că-mi tot dai zor

Să-mi afli vina-n fața lor.

De ce mă chinuiești tu vrând?

De ce ți-e-n gând

Mereu să mă tot vezi plangând?

Vrășmaș de veci de te-aș avea,

Tu n-ai putea

S-acrești mai rău viața mea!

De-s rea, tu bate-mă să zac,

De-ți e pe plac —

Dar nu-mi scorni și ce nu fac!