Muntele și-acum ascunde

Între nouri fruntea lui;

Trăsnet când prin stânci pătrunde

Dintre stânci și-acum răspunde

Vulturu-ngrijat de pui.

Fiarele și-acum își cată

Sus prin codri adăpost,

Turme când pe culmi s-arată

Însă vârfu-i niciodată

N-o să fie cum a fost!

Că pe culmi atunci, pe creste,

Uriași trăiau cumpliți,

Cu copii și cu neveste.

Noi știm numai din poveste,

Că-s acum de mult pieriți.

Ici, pe-un munte, câte unul,

Altu colo-n pisc era;

Când vorbea, urla ca tunul;

Când fugea pe culmi nebunul,

Sub el locul tremura.

Noi le știm, românii, toate,

Că trăiam și-atunci pe-aici.

N-aveam grija lor, nepoate:

Le păream prin vale poate

Niște biete de furnici.

Și trecură vremi, trecură,

Uriașii puțintei

Tot mai repede scăzură.

Cei din urmă cari văzură

Sfântul cer, îi știm pe trei.

Un flăcău și două fete;

Nimeni altu-n lung și-n lat.

Ele-umblau nemângăiete

Și-ntre ele-o ceartă dete,

Cui să-i fie el bărbat?

Prețul fu, ca-n vremi trecute,

O cetate-n munți la nori:

Care-o va clădi mai iute.

Deci clădiră pe-ntrecute

Mânioasele surori.

Dar în dimineața-n care

Cea mai tânără-și avea

Gata turnul ei cel mare,

Ceealaltă-n supărare,

De pe-alt munte cum privea,

Fier de plug luând în mână,

Azvârli spre turn cu el,

Și-a izbit așa păgână

Zidul cel de-o săptămână.

Retezându-l așa fel,

Că și culme și cetate,

Cu flăcău și fată-n zbor,

Toate fost-au spulberate

Și prin văi întunecate

S-a nălțat mormanul lor.

Ea, cea singură-n viață,

Hohotind porni acu

Și-a pierit pe culmi prin ceață

Dintr-această dimineață

N-o știm ce se mai făcu.

Noi, românii, știm aceste,

Că pe-aici ne-avurăm rost

Când trăiau capcâni pe creste:

Multe știm, că multă este

Vremea de când știm ce-a fost.

Vezi pe-un deal acolo satul?

Dealu-ntreg e un mormânt:

Piscul ras din Rătezatul.

Moarta fată și-ngropatul

Uriaș acolo sânt!