E cald. De drum îndelungat

Picioarele de-abia-l mal țin,

Și-i cale până-n sat!

El e flămând și e-nsetat

Și-i slab, că e bătrân.

Tot dă către fântână zor.

Sub tei, la margine de drum,

S-oprise pe răzor,

Aici la loc răcoritor

Sfârșit stătea acum.

Pe-același drum de soare plin,

Veneau doi inși; îngârbobit

Un moș cu umblet lin,

Și-o copilită. S-au oprit

Sub tei, lângă străin.

Și-au dat binețe și-au tăcut.

Străinul parcă se gătea

Să plece,și-ar fi vrut

Să fugă dac-ar fi putut —

Și sta și se gândea.

Într-un târziu el a-ntrebat,

Privind așa pe deal, răzleț:

— „Departe-i până-n sat?

Să nu vă fie cu bănat:

Întreb, că sunt drumeț.“

— „Când ești voinic, ți-e dealu-ntins

Ca șesul ici... dar pentru noi

E drum cu dinadins.“

Și-au stat tăcuți, că i-a cuprins

O jale pe-amândoi.

Și iarăși a-nceput cuvânt

Străinul, tremurat și rar,

Uitându-se-n pământ:

— „Am mai umblat pe-aci...dar sânt

Amar de ani, amar!

Știam și oameni...“ El și-a dus

Pe tâmple mâna-ngândurat:

—„Ședea pe vale-n sus

Ion al Anei... cică rus

Din moși; l-or fi-ngropat?“

— „Ion al Anei... L-ai știut

E mort de-un veac! Și bun creștin,

Tot cinste ne-a fäcut.

Dar multe, Doamne, l-au bătut

I-a fost paharul plin.“

—„Era bogat?“ — „Era. și-a fost

Cuminte om ; dar nu știu cum,

Așa i-a mers de prost.

E rău, când anu-ntreg ți-e post,

Și masa când ți-e-n drum.

Nevasta i-a murit; Și-apoi

I-a ars și casa; i-a trăsnit

Deodată patru boi.

Trăia la praguri, și-n nevoi

Că-n urmă-a-nnebunit.“

—„Nebun, din ce?“ — „Cuvântul meu

Și-al altora, e zvon prin sat ;        

Dar știe Dumnezeu!

Din multe toate, — zic și eu,

Dar, urma, din băiat.“

— „Era mișel?“ — „Ba nu, deloc ;

Dar singur el a tot zorit        

Să-și bage capu-n foc:

S-omoare p-un flăcău la joc.

Și-i dus de-atunci, fugit.“

—„E dus de-atunci... Dar ce-au avut?“

— „O fată... vezi, că n-are rost

Să spun de la-nceput.        

Nimicun... ei!... și ce-a făcut

Destul de rău a fost.

De frica ocnei s-a răznit,

Și-i dus de-atunci. Mai știu și eu!

Așa i-a fost menit.

Dar bun băiat! De-o fi murit,

Să-l ierte Dumnezeu.“

Străinul parcă n-auzea

Cuvintele ; pe gânduri dus,

Sta piatră și tăcea.

Deodată, parcă făr-a vrea,

Ridică ochii-n sus.

—„Nepoată ți-e?“ Și-a arătat

Spre fată. — „Cresc copii si eu.

E mă-sa colo-n sat,

Dar e rămasă de bărbat

Și-i tânără, și-i greu!

Sunt văduv de vro zece ani,

Iar fata mea — mai bine-mi dau

Averea la golani!

Când faci copii, îți faci dușmani,

C-atâta minte au!“

E gata moșul de plecat,

Și spre străin întors apoi:

—„Ți-e drumu-ndelungat,

Și-i noapte. De n-ai gazdă-n sat,

Să vii să dormi la noi...“

—„Că n-am... dar uite, nu e vânt

Și-i cald. Sub cap o mână pui,

Dorm colea, pe pământ.

Îți mulțumesc!“ — „Păi, Dormnul sfânt

Te poarte-n paza Lui!“

El trist privind in urma lor

Cum se duceau spre sat grăbiți,

Rămase gânditor

Și frânt ca oamenii când mor,

Cu ochi încremeniți.

Când i-a pierdut din ochi, voi

Să se ridice, și-a crezut

Că moare-n câmp aici,

Ca prins de friguri șovăi

Și-n urma a căzut.

Târziu detot s-a ridicat,

Și ochii-i se facură grei

Ca celuî îmbătat —

Și spre fântână s-a plecat

Privind în fundul ei.

Apoi el scoase tremurând

Din traista-i un cuțit de-oțel,

Și, dus așa de-un gând,

Strângea cuțitu-n pumn, câtând

Cu-atâta drag la el!

Mult timp în mână l-a-nvârtit.

De patruzeci de ani purta        

Cu el acest cuțit:

Era pentr-un dușman menit —

Ce dulce gând era!

Și-acum... acum e de prisos!        

Și-ncet cu-ncetul desfăcut

Din pumnul strâns vârtos,

Spre-adâncuri, vâjâind în jos,

Cuțitul a căzut!

Tovarăș, drag! de patruzeci

De ani, ai fost viața lui!        

Și-acum tu mort petreci —

Dar taina voastră-n veci de veci

La nimeni n-o s-o spui!

Bătrânul s-a nălțat apoi,        

Spre deal ca un copil privind ;

Ah, dealuri scumpe, voi!        

Bieți ochii, slabi și numai doi

Puține zări cuprind!

Cărarea asta, o știa,        

Și colo stânca de-adäpost

Pe ploaie-n vremea grea

Și parc-același vânt bătea,

Și toate cum au fost!

E sat dincolo — drum umblat

Și dealul mic, ușor să-l sui —

Aici l-a legănat

Măicuța lui, și-aici în sat

Sunt morți părinții lui!

Măcar din deal, așa ca-n zbor,

S-arunce ochii-n jos spre văi,

Spre sat, spre casa lor!

Vor fi bătrâni, ei poate mor.

Și-atunci erau flăcăi!

Dar nu... în sat el ce-ar căta!

El știe tot ce-ar mai fi vrut

Să știe-n viața sa

Sunt morți ai lui! El — un pierdut

Mai bine-i poate-așa!

Și parcä neștiind nicicum,

Prin iarba el și-a pipăit

Toiagul său acum,

Și-apoi porni... pe-același drum

Pe carele-a venit!

Sosise noaptea. Din apus

Se răsfira fierbând un nor

De-un rece vânt adus.

Zburau țipând cucori pe sus

Cu glas tânguitor.

Mereu se depărta de sat

Bătrânul, slab cu ochii plini

De lacrimi și bănat —

Mergea de-un gând nebun purtat:

Să moară-ntre străini!