În vale văd căscioara cu streșină de brad;

Aud, tîrziu prin noapte, pîraiele ce cad

Cu vuiet de pe dealuri; și-ntinsele păduri

În cor își cîntă doina, cu zeci de mii de guri.

Acum un trăsnet frînge cu hohot repetat

Un brad din fața casei.

De vuiet deșteptat

Tresar și-n chinul spaimei fiorii mă cuprind

Că nu te văd prin casă. Dar iată, vii zîmbind,

Și caldă-ți simt suflarea, pe-obrazul rece-al meu.

— „De ce să-ți fie frică? E sfîntul Dumnezeu

Din cer, și-acum vorbește cu brazii pe pămînt

A lui e și furtuna, și-a lui, iubite, sînt

Și brazii. Și nu face el rău la ce-i al lui...”

Parcă știam eu asta, și nu-ndrăzneam s-o spui!

De ce să-mi fie frică?

Te pleci și mă dezmierzi;

De drag, o, dragă mamă, mă afli și mă pierzi

Din ochi; îmi iei o mînă și-n mîna ta o strîngi

Și-mi faci cu dînsa cruce pe piept, și parcă plîngi.

Iar azi tu plîngi într-una... Ori poate-așa cred eu,

Căci azi tu-mi ești departe, și tu, și Dumnezeu!

(1896)