Viața asta-i bun pierdut

Când n-o trăiești cum ai fi vrut!

Și-acum ar vrea un neam călău

S-arunce jug în gâtul tău:

E rău destul că ne-am născut,

Mai vrem și-al doilea rău?

Din zei de-am fi scoborâtori,

C-o moarte tot suntem datori!

Totuna e dac-ai murit

Flăcău ori moș îngârbovit;

Dar nu-i totuna leu să mori

Ori câine-nlănțuit.

Cei ce se luptă murmurând,

De s-ar lupta și-n primul rând,

Ei tot atât de buni ne par

Ca orișicare laș fugar!

Murmurul, azi și orișicând,

E plânset în zadar!

Iar a tăcea și lașii știu!

Toți morții tac! Dar cine-i viu

Să râdă! Bunii râd și cad!

Să râdem, dar, viteaz răsad,

Să fie-un hohotit și-un chiu

Din ceruri până-n iad!

De-ar curge sângele pârău,

Nebiruit e brațul tău

Când morții-n față nu tresari!

Și însuți ție-un zeu îți pari

Când râzi de ce se tem mai rău

Dușmanii tăi cei tari.

Ei sunt romani! Și ce mai sânt?

Nu ei, ci de-ar veni Cel-sfânt,

Zamolxe, c-un întreg popor

De zei, i-am întreba: ce vor?

Și nu le-am da nici lor pământ

Căci ei au cerul lor!

Și-acum, bărbați, un fier și-un scut!

E rău destul că ne-am născut:

Dar cui i-e frică de război

E liber de-a pleca napoi,

Iar cine-i vânzător vândut

Să iasă dintre noi!

Eu nu mai am nimic de spus!

Voi brațele jurând le-ați pus

Pe scut! Puterea este-n voi

Și-n zei! Dar vă gândiți, eroi,

Că zeii sunt departe, sus,

Dușmanii lângă noi!