În vaduri ape repezi curg

Și vuiet dau în cale,

Iar plopi în umedul amurg

Doinesc eterna jale.

Pe malul apei se-mpletesc

Cărări ce duc la moară

Acolo, mamă, te zăresc

Pe tine-ntr-o căscioară.

Tu torci. Pe vatra veche ard,

Pocnind din vreme-n vreme,

Trei vreascuri rupte dintr-un gard.

Iar flacăra lor geme:

Clipește-abia din când în când

Cu stingerea-n bătaie,

Lumini cu umbre-amestecând

Prin colțuri de odaie.

Cu tine două fete stau

Și torc în rând cu tine;

Sunt încă mici și tată n-au

Și George nu mai vine.

Un basm cu pajuri și cu zmei

Începe-acum o fată,

Tu taci ș-asculți povestea ei

Și stai îngândurată.

Și firul tău se rupe des,

Căci gânduri te frământă.

Spui șoapte fără de-nțeles,

Și ochii tăi stau țântă.

Scapi fusul jos; nimic nu zici

Când fusul se desfiră...

Te uiți la el și nu-l ridici,

Și fetele se miră.

...O, nu! Nu-i drept să te-ndoiești!

La geam tu sari deodată,

Prin noapte-afară lung privești

Ce vezi? întreab-o fată.

Nimic... Mi s-a părut așa!

Și jalea te răpune,

Și fiecare vorbă-a ta

E plâns de-ngropăciune.

Într-un târziu, neridicând

De jos a ta privire:

Eu simt că voi muri-n curând,

Că nu-mi mai sunt în fire...

Mai știu și eu la ce gândeam?

Aveți și voi un frate...

Mi s-a părut c-aud la geam

Cu degetul cum bate.

Dar n-a fost el!... Să-l văd venind,

Aș mai trăi o viață.

E dus, și voi muri dorind

Să-l văd o dată-n față.

Așa vrea poate Dumnezeu,

Așa mi-e datul sorții,

Să n-am eu pe băiatul meu

La cap, în ceasul morții!

Afară-i vânt și e-nnorat,

Și noaptea e târzie;

Copilele ți s-au culcat

Tu, inimă pustie,

Stai tot la vatră-ncet plângând:

E dus și nu mai vine!

Ș-adormi târziu cu mine-n gând

Ca să visezi de mine!