Am găsit-o ieri în prun,

Dar să nu grăbiți ocara!

I-am luat în pripă scara.

Ea mă-njură: Ești nebun?

Pune scara!

Dacă-njuri, eu n-o mai pun!

Mai la urmă, pe-un cuvânt:

Să se lase sărutată

De atâtea ori deodată

Câți fuștei la scară sânt.

Sărutată

Lăudat fii, Tată sfânt!

Unsprezece, spune ea;

Eu zic: Bine, pe credință:

Doar o fi având știință,

Scara câți fuștei avea,

Pe credință

Asta e pierzarea mea!

Și-o sărut mereu-mereu:

Orice-ați spune, orice-ați face,

Nu știu cum, dar mie-mi place

Să sărut așa sunt eu!

Orice-ați face,

Doar e dat de Dumnezeu!

Dar te uită! Azi mă duc

Pe la ei, și iată scara!

Vrând să pui la cale țara,

N-am de lucru și m-apuc

Să-ntorc scara,

Și când colo, stau năuc!

Dau să număr la fuștei

Uite-i, frate, doisprezece!

Și-un cuțit prin piept îmi trece

Împlântat de mâna ei!

Doisprezece,

Iacă-mi moartea, dragii mei!

A greșit, îmi spuneți voi?

Cum de n-a greșit să-mi spuie

Treisprezece? Să mai suie,

Nu să-mi facă mai vreo doi!

Nu să-mi spuie

Că e miercuri, când e joi!

Zici că poate n-a știut

Când vorbea din prun cu mine?

Dar i-a numărat ea bine

Scoborându-i și-a tăcut!

Nu de mine,

Mi-e de dânsa, ce-a făcut!

M-a scurtat așa, știind!

Dacă-i fire mincinoasă,

Ce folos e că-i frumoasă?

Maica mea, auzi! S-o prind

Mincinoasă!

N-o mai cred, s-o văd murind!