Părinte, eu mă-nec din piept

Și n-am puteri de vorbă multă ;

Cât voi putea vorbi m-ascultă

Să-ți spun în grabă tot și drept.

Aș vrea să-ncep cu fapte bune,

Dar n-am făcut, ori le-am uitat

Și raiu-n cap puțin mi-a stat.

Și-am fost și prost la numărat —

Și n-am ce spune.

N-aveam nici vreme. Tata-i mort

Și mama-i cu copii, sarmana.

Ei de la mine-așteaptă hrană,

Și grija numai eu le-o port

De-acum ei singuri să și-o poarte !

Mi-e milă de durerea lor,

De ei mi-e jale, nu că mor.

Dar cum e scris că sunt dator

Și eu c-o moarte.

Eu mă cunosc ; sunt păcătos,

Că prea am dus-o-n râs și-n glume…

Prea drag mi-a fost să fiu în lume,

Și-am prea iubit ce-a fost frumos !

Pe lângă vin, voinicii roată,

Și chiote pe deal în zori,

Și ziua luncile cu flori,

Și hora noaptea-n șezători,

Și viața toată !

Și mi-a plăcut în jurul meu

Să văd flăcăi pe bătătură

Și cobza cu isonu-n gură        

Să-mi zornăie zorind mereu.

Să văd cum se cotesc șirete

Pe-ascuns nevestele, și-aprins

Se simt de peste brâu cuprins

Trupșorul cel subțire-ncins

Al unei fete.

Păgân sunt parcă, nu creștin !

Bisericos n-am fost, părinte,

Dar rar, când mi-am adus aminte,

M-am dus și eu ca să mă-nchin.

Eu am pe Dumnezeu în mine :

Mereu îl simt, și-l văd mereu —

Gândesc așa ! Mai știu și eu !

Dar, taică, las' că Dumnezeu

Va ști mai bine.

N-am dat în viață nimănui

Prilej să-mi poarte dușmănie,

Eu n-am putut să țin mânie

Că n-am avut, părinte, cui,

Măcar mi-au tot făcut-o unii !

Și n-am fost slab și nici fricos :

Pe opt ți-i dau grămadă jos —

Dar m-am ferit să-mi fac ponos

Cu toți nebunii.

O dată numai... P-un flăcău

L-am dat de ziduri, pentr-o fată

A doua zi a prins deodatä

La plug în deal să-mi pară rău,

Și nici la boi n-am dat mâncare

Și-n brazdă plugul l-am lăsat

Și ca nebun am alergat

Pe dealuri, pe flăcău să-l cat

Să-i cer iertare.

Și nu mai știu... atâta-i tot,

Ba, taică, stai ! E cu vecinul.

Pe palme m-alinta creștinul

Și drag m-avea ca pe-un nepot...

Și eu i-am sărutat nevasta !        

El moș, ea o copilă-abia.

Mi-a fost și milă, cum plângea,

Și, Doamne, ochi frumoși ce-avea —

Păcat e asta ?

Dac-am uitat ceva să spui,

Mi-e martur Dumnezeu, părinte,

C-am spus ce mi-a venit în minte

Și-oi spune tot, în fața Lui!

Și-acum canon... îl știu anume !

A fost așa, și n-aș cârti:

Canon e că nu pot trăi!

Și-ntr-altă lume n-o mai fi

Ca pe-astă lume.